Douăzeci de oameni, trei sute de pahare şi şaisprezece feluri de vin, totul îngrămădit în două ore. Sună ca începutul unei come alcoolice sau cronica unei beţii. De fapt, a fost ceva mai mult.
Cînd vine vorba de vin, imaginaţia românilor nu trece dincolo de bere, de vodcă sau de o combinaţie rapidă de rom cu vermut. Vinul e lăsat la urmă. Nu e băgat în seamă decît dacă e ambalat în damigene de plastic şi se bate la preţ cu pungile gratuite. Asta fiindcă a fost extirpat din conştiinţa alcoolică naţională cu tot cu struguri. Decenii întregi, vinul din comerţ a avut ambiţia de a produce euforie mai ales cu ajutorul chimiei anorganice.
Dacă poţi să faci camera să se învîrtească din metabisulfiţi, zahăr şi E-uri, de ce să-ţi mai baţi capul şi cu viile? Aşa că podgoriile noastre au produs un soi de aguridă sălbatică pe care pionierii, armata şi cooperatorii au depus-o, generaţii la rînd, la picioarele chimiei alimentare. A bea vin „de regiune superior“ a însemnat multă vreme a-ţi pune pe faţă strîmbătura primului pahar şi a le goli repede pe următoarele, pentru ca ameţeala să învingă greaţa. Vinul de la ţară, cu metodologia ancestrală garantată de socri sau cumnaţi, n-a depăşit niciodată standardul de poşircă deşi, dacă e băut cu găleata, el poate provoca aceleaşi vome ca şampania franţuzească.
Dar anii au trecut, Ştefănescu a fost împuşcat, Ceauşescu la fel, şi a venit rîndul domnului Iliescu să fie preşedinte. Pe la jumătatea anilor ’90, viile româneşti au înregistrat primele vizite curioase ale unor producători occidentali. Oamenii au venit, s-au crucit şi unii dintre ei au rămas. Au apărut oenologi, somelieri, creatori de vin care se întrebau cine trebuie executat mai întîi pentru halul în care era terfelită onoarea unei meserii milenare. Din mirările lor şi din sumele mari pierdute pe o piaţă derutată s-au născut cîteva vinuri mari.
Nu ştiu dacă vinul pe care am fost chemat să-l degust e un vin mare, fiindcă toată viaţa am băut vinuri mari doar în sens volumetric. Dar operaţia în sine a fost formidabilă. Cele trei sute de pahare despre care aminteam şi cele şaisprezece feluri de vin etalate n-au degenerat în beţie. A fost o degustare „pe verticală“, adică o comparaţie cronologică, pe ani, a unui merlot, pe care nişte francezi l-au numit Prince Matei. Vinarte ne-a pus, pe mine şi pe alţi cîţiva mai puţin ciobani ca mine, să ne băgăm nasurile în producţia lor de vin începînd cu anul 1998. La degustare, ca şi la filmele porno, mai mult te uiţi şi asculţi. Din cînd în cînd, împreună cu ceilalţi, mai freci licoarea în pahar şi o priveşti în zare. Îţi mai înmoi buzele, o mai plimbi prin gură, dar de înghiţit, e recomandabil să înghiţi puţin, exact ca în filme.
Ei bine, experienţa a fost uluitoare. Prince Matei a strălucit în anii 2001 şi 2006, şi a fost un vin rezonabil în 2000 şi 2003, după părerea mea. Dacă îl cunoaşteţi pe George Moisescu, să ştiţi că el a găsit localul (Epoque), el a adunat lumea la această degustare şi tot el l-a lăsat pe somelierul Sergiu Nedelea să vorbească în pauzele în care el a tăcut.
