Fata
Ora 8, Ghencea, 20 de grade, copilul rezistă.
Prima zi de grădiniță pentru ea. Are 3 ani. Are vîrsta la care lucrările de modernizare a grădiniței par ajunse la maturitate, în sensul că de-acum vor fi abandonate și în cîțiva ani vor muri…
Nici o ceremonie. Doar o doamnă doctor arborează un aer ceremonios. E postată în holul de la intrare, la o măsuță. După dimensiunile doamnei, se poate spune că holul de la intrare e undeva în jurul ei ca o rochie mulată pe cur. Se dau analizele medicale – copiii din grupa mică contrazic, cu fețele lor galbene și ochii înlăcrimați, orice ștampilă medicală.
Soția întinde actele cu pricina. Doamna doctor zice:
– Unde-s dosarele cu șină?
Eu îmi zic: Fuck, dosare cu șină, mereu mai e ceva cu șină care-ți strică ziua!
Soția îmi aruncă o privire. Mă feresc și parcă aud în spatele meu pe cineva gemînd ca și cum ar fi fost înjunghiat.
Sîntem păsuiți, promit cinci dosare cu șină, coli, plicuri. Se uită suspicioasă la mine. Ce căcat se uită așa, doar las copilul acolo. Să las și buletinul?… Nu insist.
Am ajuns în clasă. Are loc contactul cu educatoarea. Aud vocea soției la ureche: „Arăta altfel pe net!”. Toți arătăm altfel pe net. E tînără, drăguță cu copiii, fără copii n-ai zice, degajă un aer plăcut. Lîngă mine, un părinte – gen „nene”, cu pantaloni cu pense – îmi respiră direct în nări: e de-ăla care fumează la prima oră, iar aseară a mîncat fie niște cabanoși, fie o pizza cu mult salam. Asta așa, la prima mînă. Sîntem într-un hol foarte mic unde copiii se schimbă.
Jumătate de oră mai tîrziu, sînt tot acolo. Mă privește ca și cum ar zice: Deci, gata, asta a fost? Io de ce n-am știut că la 3 ani ne despărțim?
Se închide ușa între noi. Ea nu plînge de cealaltă parte, eu transpir de partea asta. Îi văd fața băiatului – 9 ani, și-a cumpărat ieri un hanorac și-acum îi fierb ochii de căldură în el.
– Crezi c-o să plîngă?
Se uită la mine bucuros, de parcă aș fi FIFA 14.
Băiatul
Își ridică ghiozdanul imens, cu Batman. Înăuntru ar intra lejer Gotham-ul.
În două minute sîntem în curtea școlii, moment în care se desprinde de mine la fel cum se desprinde modulul lunar de corpul rachetei.
– Vorbim acasă, pa! – zice el.
– Bă, bă, unde pleci? – zic eu.
Vreo doi copii din jur mi-ar răspunde, dar au fost instruiți de bunici să nu vorbească cu străinii.
Stau, o frec aiurea prin curtea școlii – exact ca atunci cînd eram elev, iată, cum se întoarce roata. Dacă ar apărea o doamnă profesoară care să mă întrebe ceva și să nu știu ar fi chiar ca atunci.
După vreo două țigări, începe să vorbească directoarea școlii. A vorbit foarte frumos. Adică n-a scuipat, n-a făcut gesturi obscene și nu și-a arătat organele. De auzit, nu s-a auzit nimic din ce-a spus.
Apoi a venit la microfon un preot. Sper să fi fost preot, căci dacă era un impostor în haine preoțești cu atît mai jegos ar fi fost comportamentul său.
Ce căuta acolo? Naiba știe.
A zis că Patriarhul Daniel binecuvîntează această zi și această școală. Wow, ce onoare, și toate astea fără bani! Părinte, ești sigur că a făcut domnul Ciobotea chestia asta moca?
Nimeni, dar nimeni nu-l bagă în seamă. Alături de el, la microfon, doi civili: unul într-o cămașă roșie de clăpar într-o trupă de maneliști, altul într-un tricou alb. Din cînd în cînd, cei doi accentuau prin niște tînguieli un fel de refren. Ceva cu „Doamne…”. S-a terminat după un sfert de oră, cu un “Tatăl nostru” leșinat. Copiii n-au cerut bis, nimic, popa cu băieții lui s-au retras.
Am ajuns lîngă fiu-meu. E cu un coleg, vorbesc despre triciclete. La tricicletă îi zic „Trotă”.
Bai Mihai, Trotineta-i „Trota”.