Te riști prin Băile Felchix

După o primă seară petrecută în centrul orașului,

undeva într-o cîrciumă extrem de drăguță, Moskva pe numele ei, despre care nu o să vorbesc aici, să nu creadă cineva că vreau să-i fac reclamă ori campanie lui Ponta, așteptam cu nerăbdare să ajung în Felix. Prin Oradea nu mai fusesem de vreo zece ani, iar la Felix tot cam de atît, cu mențiunea că atunci, în urmă cu vreo zece ani, trecusem în viteză prin stațiune, atît cît să rad două langoși și să port o dezbatere cu un amic din sud despre clătite care, în viziunea lui, se numeau clătile, dat fiind că doar rufele sînt clătite, după ce le speli.

Dimineața, pe la ora 11, după o cafea în viteză la pasajul Vulturul Negru, proaspăt vopsit pe dinafară și cu vulturii de pe clădire pictați maro-gălbui, după vreo cîteva stații de tramvai din Centru, am ajuns la Nufărul, locul de plecare al autobuzelor și rechinilor spre 1 Mai și Felix. Un tip mai gras, genul care bagă cîte doi mici la fiecare zece kilometri conduși, insistă să ne ducă cu mașina lui, să nu mai stăm la autobuz. Nu, mulțumesc, zic politicos. “Haideți, că e tot trei lei, ca la autobuz”, insistă el. Eu insist cu un nu, nem, no, nicht. “Haide, domnule, că sîntem oameni și noi, nu sîntem țigani”, își continuă pescuiala rechinul cu burtică. Pînă la urmă se dă bătut și vine autobuzul. Trecem de Sînmărtin, un fel de San Martino de Oradea, și ajungem în Felix. Locul e ticsit de vile, viluțe, pensiuni, hotelașe, hoteluri moderne și hoteloaiele din vremea lui Ceașcă, ce răsar printre construcțiile mai noi. Se construiește în draci acolo, de parcă n-a auzit nimeni de criză.

Coborîm într-o stație și ne îndreptăm spre hotelul Internațional,

unde plănuiserăm piscina și băile termale, ba chiar și un masaj. Spre Interneișănăl, cum îi zice gagică-mea, cu o intonație englezească la mișto. Intrăm la recepție, cerem bilete – 30 de lei intrarea la piscină –, iar o recepționeră bunăvoitoare ne explică tot ce putem face pe acolo, la ce piscine putem merge, ce facilități și bla-bla mai avem. În timp ce ea își zice conștiincios poezia, mie mi se opresc ochii pe lista de prețuri a cazărilor: 375 de lei o cameră, aproape 500 un apartament. Pe noapte. În mijloc de septembrie. Or fi camere cu suflet, mi-am zis eu în minte, că de ziceam tare mă pocnea probabil gagică-mea. Intrăm la vestiare și, pe niște culoare ce trec prin toalete și dușuri, ajungem în spațiul cu piscinele, aia de înot și aia cu apă termală, de stat la înmuiat. Găsim două șezlonguri și ne tolănim pe ele. Eu rulez o țigară, iar Adina merge după bere. Prima ridicătură de sprînceană: 15 lei două pahare de bere și numai de-astea au. Mai erau și vreo alte două feluri de bere, genul fițăraie cu preț din două cifre și prima cifră care nu e 1. Bun, lasă, cît dracu’ om bea și noi, mă gîndesc în sinea mea. Întins pe șezlong, cu țigara în bot și berea alături, privesc și analizez situația: frate, wow, niciodată în viața mea nu mi s-a întîmplat să fiu într-un loc, împreună cu vreo 30-40 de bărbați, și eu, cu fizicul meu dezordonat, să arăt cel mai bine. Fără vreo urmă de îndoială, eram cel mai macho de acolo. Și asta nu-i neapărat de bine, din cauză că restul masculilor erau, probabil, de multă vreme la andropauză. Eh, asta e, e mijloc de septembrie, nu mai e sezon, nu poți avea pretenții să fie plin de puștani. De fapt, am venit pentru apa termală, stat la soare, bazinul de înot și pentru relaxat o zi întreagă. Dăm o tură în bazinul mic, plin de foci – masculi și femele –, după care eu mă mut la “bazinul de înot”. Care bazin, ce să vezi, deși nu avea apă termală, avea cam 1,5 m adîncime în cel mai adînc loc. Dar n-a fost o problemă, oricum era interzis săritul în apă. Și, deși n-am văzut nicăieri scris, probabil era interzis și înotul fluture.

Trecem însă peste bazine, peste oamenii care erau acolo, peste bere și chiar peste oribilitatea de delfin desenat dintr-un mozaic cum numai în budele publice de pe vremea lui Ceașcă mai vezi. Mergem pînă la snack bar, o chestie mică, undeva într-o laterală a resort-ului. Meniu mișto, prețuri OK, înghețată, suc, bere normală de cinci feluri și tot ce vrei. Mai puțin personal. Locul era deschis și nu prea. În final am aflat, de la doamna ce servea la barul principal, că în mod normal e deschis, dar nu azi, că lipsește o colegă și Viorica, sau cum o chema pe cea de la snack bar, a trebuit să meargă în restaurantul hotelului. “Dar dacă vreți să mîncați puteți merge la restaurantul localului.” Sigur, pisi, iote-așa, desculț, într-un şort ud și la bustul gol, cu fizicul meu impresionant, o să mă duc să mă pun la masă în restaurant. Lasă, mai bem o bere la 7,50 lei și ne trece. Asta dacă nu cumva ne mănîncă cele o sută de viespi adunate ori la bere, ori la copacul Ginkgo biloba plantat în spatele nostru. Copac care avea și o placă cu o descriere ce te face să-ți dai foc la diploma de bacalaureat, dacă ai una, sau la cea de licență ori doctorat, dacă de-aia de Bac n-ai.

Am plecat după vreo patru ore

cu gîndul că, totuși, măcar apa și locul au fost curate. Iar apa caldă a fost chiar caldă, termală. În plus, la ieșire ne aștepta o chicinetă cu cele mai super-bune langoși din lume, cu brînză, smîntînă și mujdei. Iar ca bonus, privitul la țestoasele din lacurile termale cu nuferi, în timp ce razi două cele mai bune langoși, te poate face să uiți cum arată piscinele de la Interneișănăl.