Crucea și pironul

Cînd au dat jos guvernul lui Petre Roman, minerii au făcut o expediție și-n Dealul Mitropoliei, să zburătăcească Parlamentul. Pînă să ajungă ei acolo, deputații feseniști mai slabi de înger au tulit-o. Jandarmii care păzeau clădirea dispăruseră. Țărăniștii, care-o pățiseră și la mineriada din iunie ’90, au rămas pe loc, dar nici ei toți. Intră minerii în sala cea mare, puși pe harță. Marțian Dan încearcă să-i potolească de la microfon. Ortacii nu s-au uitat la el. Strigau diverse chestii. Ion Rațiu, căruia îi devastaseră casa cu un an în ur mă, le spune să-i lase pe aleși să-și vadă de treabă. Unii au intrat în vorbă cu el. Poetul Ioan Alexandru le zicea altora că el a scris Imnele Transilvaniei. Nu-i impresionează, dar nu se lasă. Scoate poetul un piron din servieta lui încăpătoare și-i spune unui miner să-l bată în perete. El ținea pironul, iar minerul îl altoia cu ranga, nu prea tare, ca să nu-l lovească pe poet peste degete. Apoi dă la iveală Ioan Alexandru crucea de placaj de care nu se despărțea de la Revoluție, o agață de piron și le strigă minerilor să se închine. Încet-încet, Rațiu cu democrația, poetul cu crucea, i-au convins pe mineri să-și ia tălpășița. Crucea o mai scosese din servietă dl Alexandru, dar pironul?! – se miră ardelenește Rațiu. Cumpărase mai multe, pentru niște treburi gospodărești, îi mărturisește poetul. Ăsta din perete se rătăcise în servietă și nu se îndurase să-l arunce.