Capitalia și Bănia lui Sorescu

Chiar dacă avea grijă să nu se certe cu autoritățile vremii, Marin Sorescu le mai rîcîia. Nu izbutea să se abțină, zic unii. Alții sînt de părere că poetul avea un plan. Cînd cu Meditația Transcendentală, care fusese inițial aprobată de sus, pentru ca apoi să fie interzisă și mai de sus, află Sorescu de meditație și că se băgase în ea crema intelectualității de atunci. Se bagă și el, dar în felul lui. Se înscrie, însă nu se duce la ședințele transcendenței. Nu-l interesa meditația aia. Sorescu își propusese să ia Premiul Nobel și proceda metodic. Era tradus? Era. Se scria de spre el în străinătate? Se scria. Ce-i lipsea? Măcar un pic de cîrîială cu regimul, cît să pară critic pe-afară, fără ca totuși, se gîndea poetul, să se strice cu puterea dinlăuntru. Așa că mai vîra cîte o șopîrlă interpretabilă prin scrierile sale. Meditația Transcendentală i s-a părut un prilej de a intra într-o lume de aleși care l-ar fi putut aduce pe căi oculte printre favoriții Premiului. Cînd a început marea hinghereală a transcendentalilor, unii trimiși la munca de jos, alții concediați din funcțiile pe care le aveau, Sorescu scapă, dar suficient de jumulit încît să țină minte această experiență. Totuși, cînd la teatrul din fosta Bănie a Craiovei i se respinge o piesă care fusese jucată la București, olteanul din el a explodat, dar cu discreție. Dacă și-a mutat cenzura capitala de la București la Craiova, păi atunci să schimbăm Bănia cu Capitalia.