Cînd apărea la Mediaș, Mircea Ivănescu era întîmpinat ca un guru de poeții din oraș. Se țineau în stol după el, care cu manuscrise, care să-i înmîneze o carte despre care maestrul să-și dea cu părerea, care să-i ia un autograf și să-l audă vorbind, ca să aibă ce povesti după aceea. În 1986, toamna, era un festival de literatură la Mediaș. Poetul era președintele juriului. Nu-și dădea aere de sacerdot. Purta un balonzaid cenușiu care apucase vremuri mai bune și zîmbea binevoitor din spatele ochelarilor săi cu lentile groase. Pe vremea aceea plecau sașii din oraș. Pe unii îi răscumpărau rudele care ajunseseră înaintea lor în RFG, pe alții Germania Federală însăși, după ce le verifica arborele genealogic. Lăsau în urmă case mari cu ziduri groase și cu lacăte grele la intrare. Pe străzi întregi nu vedeai decît lacăte la porți. Ivănescu, acest Mopete, trist că și la Sibiu era la fel în privința nemților, ieșise la plimbare după ce se terminase jurizarea și îl întreabă pe un poet tinerel, dintr-o familie mixtă, cu tatăl sas și mama româncă, cîți prieteni nemți mai avea în oraș. Rămăseseră doar cîțiva, care se pregăteau și ăștia să plece. Ivănescu, și mai trist: „Dar tu, boule, de ce mai stai?”. Apoi și-a continuat însingurat plimbarea, mîngîind cîte un lacăt care apucase să ruginească.
Mircea Ivănescu și lacătele de la Mediaș
Zoom Mircea Ivănescu și lacătele de la Mediaș
