490 – Într-o Europă dominată de ostrogoți, vizigoți și huni se impune un nou popor migrator: francii elvețieni. Ei se deosebeau de francii conduși de Clovis prin faptul că erau neutri, jefuind și incendiind satele prin care treceau fără să intre într-un conflict deschis cu localnicii.
1567 – Francul elvețian ajunsese atât de valoros încât un nobil local își cumpără o întreagă vale și trei castele cu un singur bănuț. Vânzătorul dă din umeri neputuncios atunci când își dă seama că nu are să dea rest.
1600 – Atunci când un tânăr călător german pleca spre meleagurile sudice ale Elveției, el era sfătuit să nu contracteze vreo boală locală, sau, și mai grav, un credit în franci elvețieni.
1664 – Sătul să mai stea cu chirie într-un palat confort II, suveranul francez Ludovic al XIV-lea ia un împrumut în franci elvețieni și decide să-și construiască propria locuință, la Versailles. Regele scapă astfel de certurile interminabile cu proprietarul, care-i reproșa că nu plătește chiria la timp și că face mizerie din cauza perucii.
1911 – Banca Centrală Elvețiană tipărește noua bancnotă de 1000 de franci. Hârtia este întâmpinată cu cronici elogioase, care scot în evidență bunul gust al scriituri, calitatea grafică și, de ce să n-o recunoaștem, valoarea ieșită din comun. ”O bancnotă care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă”, scrie New York Times, recomandând ascunderea francilor între paginile unei cărți.
1914 – Elveția preferă să nu intre în primul război mondial, precizând că nu e bine să mergi la luptă împotriva cuiva care are să-ți dea bani.
2014 – Văzând cât s-a apreciat francul elvețian, Radu Banciu decide să se întoarcă în timp în anul 2008, pentru a-i convinge pe români să ia mai multe împrumuturi în această monedă.
