Reporter: Cît de rău se ajunsese în cultură în timpul lui Ceaușescu?
Cristian Vasile: Și în cultură încă se construia comunismul, se ajunsese doar la stadiul socialismului. De cealaltă parte, a unor creatori, era vorba despre „cele mai înalte culmi ale autocenzurii“.
Rep.: Cum arată cultura română astăzi? Au Ceaușescu și Gheorghiu-Dej vreo contribuție?
C.V.: Cînd sînt pesimist spun că această cultură de azi are doi părinți: comunismul rezidual și tranziția la capitalism din anii 1990. Unii, chiar istorici, spun sau sugerează că Ion Iliescu a crescut – sau a fost crescut – în umbra lui Gh. Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu. Și poate că nu sînt departe de adevăr. Doar Iliescu a fost, în anii 1960, șef al Secției Propagandă și Agitație, al Secției de Învățământ, poate cele mai „ideologice“ secții ale Comitetului Central. Hai să admitem că Iliescu era mai „liberal“ decît Ceaușescu. Un „intelectualist“. Tot a rămas cu o mentalitate a trecutului. A fost președinte postcomunist timp de zece ani. Modul lui de a vedea raporturile stat-cultură au rămas în tiparele falsei liberalizări. Pe de altă parte, au apărut instituții private, edituri, teatre independente, dar aici de multe ori contează profitul, opera de artă vandabilă, de succes, nu întotdeauna dezirabilă estetic. Mai este ceva: noi nu prea am avut mulți patroni, mulți Mecena cu dosar curat. De unde să îi avem, dacă la Vest nu am avut, ca redegiștii, o altă Românie, capitalistă, care să își construiască (și) oameni de afaceri mai decenți? Nu în ultimul rînd, este încă o cultură a secretizării, a lipsei de transparență – un reziduu dejisto-ceaușist. Noi, istoricii, scriem despre cultură, despre instituții artistice fără să avem acces la arhiva Ministerului Culturii, cel puțin pentru anii 1950-1989. În mod normal, aceste fonduri arhivistice trebuie predate Arhivelor Naționale, unde să poată fi studiate de cercetători.
Rep.: Ce a făcut și face politica din cultură și amîndouă din român?
C.V.: A făcut din om neom. Din omul de cultură, din artist – artist de stat. De stat cu mîna întinsă la un buget al statului, la un onorariu pentru o carte, cu tiraj mare, carte care să treacă de cenzură. Și putea să treacă – de multe ori – doar prin autocenzură. Românul – îndeosebi cititorul –, în loc să aibă samizdat, rezistență la propriu sau un Havel, a avut „rezistență (sau supraviețuire) prin cultură“.
