Marele Maestru Sadoveanu, de la compas și echer la ciocan și seceră

Între cele două războaie mondiale, Biserica noastră ortodoxă și-a găsit un cal de bătaie în Masonerie. Ba că n-avea Dumnezeu, ba că zăpăcea mințile oamenilor adunînd laolaltă persoane cu religii diferite, ba că masonii puneau ei ceva necurat la cale cu toate secretoșeniile lor. Masonii – cărbune acoperit, mai ales că puseseră și legionarii ochii pe ei, și ăștia nu știau de glumă. Sadoveanu, care ajunsese Mare Maestru peste o lojă, umbla să-i unească pe masoni, chestie care i-a dezbinat și mai tare, încît o grupare mai supărată i-a ars portretul în efigie. Autorul romanului Creanga de aur încearcă să se pună bine cu Biserica și povestește cît de mult credea el în Dumnezeu și-n nemurirea sufletului. Asta nu l-a împiedicat pe patriarhul Miron Cristea să afurisească Masoneria, în 1937, și pe regele Carol al II-lea să interzică toate lojele de la noi, în 1938. Masonii – ce să facă? – au intrat în adormire. Au încercat să se trezească în 1944. Simțind dincotro bate vîntul, Sadoveanu i-a lăsat baltă pe frații săi de lojă. A schimbat compasul și echerul cu secera și ciocanul. În 1948, cînd fostul Mare Maestru a ajuns președintele Marii Adunări Naționale, masoneria a fost din nou interzisă și companionii lui Sadoveanu au fost băgați în pușcării, fără ca fostul purtător al șorțului de rit scoțian să clipească.