Revoluția și mandatul poporului

Era în toiul Revoluției. Venise frigul. La Casa Scînteii patrulau tipografii pe culoare înarmați cu AKM-uri, să nu comită ceva teroriștii. La reviste, agitație mare: comunicate, scriitori cu adeziuni și cu articole înflăcărate. Pe culoarul care ducea la Luceafărul, liniște. Redactorii revistei găsiseră că era mai prudent să stea acasă, ca să nu-i smotocească opinia publică. Apar doi poeți răgușiți și trei revoluționari energici care-l întreabă, în dreptul liftului, pe Roger Câmpeanu, de la România literară, unde erau cheile și ștampila de la Luceafărul. De unde era să știe Roger?! Dar îi întreabă la ce le trebuiau. Poeții voiau să preia revista în numele Revoluției. Roger îi sfătuiește să se ducă la Uniune, să vadă ce zice noua conducere. Poeții, nu și nu, că ei au mandatul poporului, și-i arată pe cei trei revoluționari. Dar vreo hîrtie, ceva, aveau? Scoate unul dintre poeți o listă de adeziuni, cam scurtă și cam mototolită. Roger se uită la hîrtia lor cu îndoială și-i sfătuiește să nu spargă ușile, ca să nu-i bănuiască tipografii de intenții teroriste. Au plecat poeții. N-au revenit. După vreun an, trei sferturi din redacția Luceafărului lucra la Guvern, iar Mihai Ungheanu, cel care le dădea direcția luceferiștilor pe vremea lui Ceaușescu, ajunsese secretar de stat. Unul dintre poeții revoluționari îi ducea aferat servieta.