Există un gen jurnalistic pe care l-am putea rezuma, simplu, în felul următor: lumea prin ochii lui Cartianu. Te uiți la România de azi și relatezi lucrurile prin cea mai banală grilă de interpretare. Tot ce-ți trebuie e puțină informație brută și o concepție naivă despre societate și univers. Fiecare știre e un răspuns la întrebarea: ce ar zice Cartianu despre toate lucrurile astea? Imediat ce interogația e formulată, apar și abordările: senatori care dorm în Parlament, guvernanți care fură, politicieni care mint. La Cartianu găsești, într-o formă concentrată, înțelepciunea ultimei verigi din lanțul trofic al consumului de știri. Ce auzi fără să vrei la birtul din cartier, între două pahare de alcool vag metilic și fum de mahoarcă adusă fraudulos de la moldoveni, găsești și la Cartianu, sub formă de editorial sau comentariu TV.
Cartianu e acum în America, unde își promovează ultima carte – probabil că a doua scrisă săptămâna trecută –, Miracolul din noiembrie. I-a fost suficient subtitlul ca să arate ce-a înțeles din democrație: Uimitoarea poveste a zilei în care Diaspora și Facebook au obținut o victorie eroică. Trebuie să treacă pe lângă tine multe nuanțe ca să vezi un vot democratic pentru președinție ca pe victoria unor alegători asupra celorlalți. E evidentă, în acel subtitlu, tenta de război civil pe care o are, în ochii lui Cartianu, fiecare vot.
Iar grila de interpretare poate fi aplicată și la alte știri. E chestia la care apelează toți jurnaliștii grăbiți și superficiali, dar cu intențiile bune ale unui unchi de la țară. Câți nu se lamentează, când scriu despre vreun olimpic, că lumea preferă să se uite la știri despre Mărioara Zăvoranu în loc să citească despre adevăratele valori? Atât de multă lume celebrează succesul la olimpiade al unor elevi admiși deja la Princeton și Yale că te întrebi cine-s ăia neinteresați. Și dacă nu cumva mobilizăm, ca sistem de învățământ, nefiresc de multe resurse doar ca să ajutăm câțiva elevi buni la algebră să plece din țară. În condițiile în care marea masă nu mai are nici o șansă, iar rostul învățământului preuniversitar e să pregătească o medie onorabilă, nu să forțeze performanțe academice pe plan internațional.
Pe urmă, sunt știrile, tot mai dese în ultimul timp, despre românii care nu vor să muncească. Într-o comună sau alta s-a deschis o fabrică de textile, iar sătenii nu vor să se angajeze pe salariul minim. De unde rezultă că sunt niște brute nerecunoscătoare și leneșe, ținte la îndemână pentru orice jurnalist care n-ar putea trăi niciodată din acei bani. Ciudat e că acuzele astea vin din partea unor entuziaști ai pieței, pentru care cererea și oferta sunt singurele coordonate ale vieții. Păreau genul de oameni capabili să înțeleagă lipsa de entuziasm pentru un salariu propus, dreptul de a-l refuza.
Excelent! Ca fost olimpic, n-am inteles niciodata faza cu „sa laudam olimpicii” – „brand de tara”? Sa spuna strainii „vai, bai, ce tare esti, vii din tara aia cu cativa elevi foarte buni la matematica”? Pai hai sa-i promovam „in afara” :). A, sau poate trebuie adus la cunostinta romanilor ca sa poata aduce romanii vorba in discutii cu strainii. Foarte mult sens aici. Da, poate investitia Romaniei in olimpici si absolventi de facultati de stat e minima, dar deocamdata o pierde cam pe toata in momentul in care respectivii pleaca. De ce-au plecat, de ce-ar mai fi ramas? – un ouroboros, sarpele de-si papa coada.