Cum se fac revoluțiile

După Revoluție, criticul Dumitru Micu se întîlnea mîhnit cu prietenii lui ardeleni, oameni de condei. Îi felicita protocolar pe cei pe care-i vedea la televizor, dar se vedea că-l roade ceva. Era de mulți ani profesor la Filologie, în timp ce alți confrați de-ai lui, mult mai cunoscuți ca autori, păreau condamnați să rămînă conferențiari. Pe el nu voiau să-l epureze studenții, ca pe Dodu Bălan, dar nici nu se gîndeau să-i ridice statuie ca altora dintre colegii lui. Dîrdîise și el de frig în casă în ultimii ani, consumase eroic salam cu soia și, din cauza intrigilor din facultate, cam fusese trecut pe linie moartă, adică, după părerea lui, avusese de suferit, chiar dacă nu se plînsese decît în fața cîtorva prieteni de încredere. Se săturase și el de Ceaușescu, dar nu-și exprimase sațietatea politică decît cu mare fereală. Drept care nu se ținuse nimeni de capul lui. Mititel și cu privirea blajină, criticul stătuse departe de coterii și ai fi zis, retras cum era, că trecuse de vîrsta deșertăciunilor. Însă în stofa lui de ardelean răzbătător era ceva care-l zgîndărea. Și le zice, pînă la urmă, Rusanilor. Dacă știau că începe revoluția, puteau să-l anunțe și pe el, să participe. Nu așa, să afle de la televizor, ca toată lumea, și să creadă unii și alții că el ar fi avut ceva împotriva evenimentelor. Rusanii i se jură că n-au știut nimic. La care Micu, trist, dar de neabătut: Mai știm și noi cum se face o revoluție…