Acum cîteva zile am văzut pe Digi World un documentar cu încoronarea, în 1953, a Reginei Elisabeta a II-a. Pe cît de drăguță, tînără și emoționată era atunci suverana Marii Britanii, pe atît de deja bătrîn și – cum să zic? – inutil era prințul Philip. Ingrată soartă mai au și soții ăștia de regină! Toată viața să treci, legat de mîini și mereu atent la etichetă, prin tot soiul de ceremonii, să nu te poți distra decît, supravegheat de gărzi, jucînd acele jocuri imposibile inventate de englezi cum sînt cricket-ul sau polo-ul cu cai, să n-ai nici un cuvînt în politică, să fii izolat ca un bolnav în Palatul Buckingham – ce poate fi mai plictisitor? De fapt, tu, ca soț al reginei, nu ești responsabil decît cu sexul, ca animal de prăsilă. Îmi și imaginez cum, după noaptea nunții, prințul a întrebat-o respectuos pe regină: „My dear Queen, a fost bine?„. „Good enough. Uite, pe chestia asta te fac Conte de Merioneth și Baron Greenwich!” Ceea ce s-a și întîmplat. Păi, atunci nu-i mai bine să fii președinte-jucător și-n loc de titlul de baron local de, să zicem, Băicoi, să-ți iei un domeniu regal la Nana?
*
Prințul Philip ca prințul Philip, da’ ce ziceți de prințul Charles? La cît de bine se ține maică-sa, nu e de mirare că bietul soț al cămilei ăleia de nevastă-sa vine în Ardeal să se-ndoape cu fructe ecologice de pădure. Doar-doar o apuca și el, pe la 80 de ani, să se suie, ajutat, pe tron. Noroc că are, cu ochii pe el, succesori drăguți.
(va urma)
Pe tron se urca Will, iar Charles se urca inca o data pe camila.