Toată iarna lui ’71 spre ’72, apoi primăvara, am scris la noul roman. Ieşeam din casă foarte puţin, cît s-o văd pe Cristina, mergeam la cenaclul condus de Valeriu Pantazi la Casa de Cultură de pe Mihai Eminescu, fostă Romană, şi cam atît. Mă feream, am mai spus-o, să merg prin centrul oraşului din cauza raziilor care se înmulţiseră.
N-aveam nici un chef să-mi petrec cîteva luni pe vreun şantier al patriei socialiste, după ce făcusem asta un an şi jumătate în armată. Pe urmă, să fi fost pe la începutul lui iulie, Sache Botez, un prieten al familiei Cristinei, care mă simpatiza, mi-a aranjat o întîlnire cu Conu’ Alecu Paleologu, autor foarte la modă în vremea aia şi, în plus, redactor la Editura Cartea Românească. Sache Botez, o figură în felul lui, merită măcar cîteva rînduri. Era fiul lui Iancu Botez, profesor universitar de engleză la Iaşi, om de afaceri, întemeietorul Băncii Iaşilor, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, deputat şi senator liberal în mai multe rînduri. Fiul unui om bogat, Sache Botez a beneficiat de o educaţie excelentă, care a culminat cu studii superioare la Paris. Studii pe care nu le-a terminat niciodată, deoarece la Paris s-a ocupat cu tocarea banilor lui tăticu’.
Pînă la urmă, tăticu’ s-o fi plictisit, aşa că l-a rechemat în ţară şi l-a pus să termine Facultatea de Filozofie, ceea ce a şi făcut. În casa tatălui său a cunoscut şi s-a împrietenit cu toată floarea intelectualităţii ieşene. Era prieten bun cu Ralea şi cu Călinescu, care l-a făcut personaj în romanul Scrinul negru. După venirea comuniştilor la putere, Ralea căzuse din nou în picioare şi l-a ajutat să devină conferenţiar la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. N-a scăpat de puşcăria politică, dar a făcut puţin, numai trei ani. Cînd l-am cunoscut eu era şef de secţie la Institutul de Psihologie al Academiei, unde lucra şi viitoarea mea soacră.
Am o intrebare: cum e posibil ca dupa puscarie politica sa ajungi sef de sectie la un institut de psihologie? Dosarul nu trebia sa fie impecabil?