Nea Gicu, revoluționarul vânător de revoluționari

Sînt în Vințu de Jos, nod de cale ferată

aruncat undeva prin județul Alba. E genul ăla de localitate în care hărnicia de rit CAP și-a dat mîna cu durerea la bască și graba ardelenească, pentru a forma un fel de nouveau-jeg. Trenul are vreo oră și jumătate întîrziere, așa că am timp să admir peisajul: un peron mic, pe care un cîine doarme liniștit, fără să fie deranjat de zarvă. Se mai trezește din cînd în cînd și se linge-n cur, după care adoarme la loc. Doi porumbei stau sub streașina rablagită ce acoperă o bucată din peron și se cacă fără să le pese de întîrzierea trenului. Niște muncitoreni plimbă o țeavă, iar un utilaj se mișcă pe șine, de colo-colo, într-un fel de balet interpretare a muncii. Tencuiala clădirii, cîtă mai e, acum acoperită de o patină de mizerie, pare să fi prins chiar și vremurile de glorie ale Republicii Populare. Undeva în dreapta, pe niște scaune jegoase, în plin acord cu peisajul general, șade un domn plinuț, trecut de prima tinerețe. Chelia ce i se prelinge spre ceafă și roșeața din obraj îi fac capul să pară rotund precum o minge de fotbal. Poartă o cămașă cu mînecă scurtă și are o vestă stil pescărească, sau poate vînătorească, cu zeci de buzunare și buzunărașe. Din cînd în cînd, îl văd cum mai scoate dintr-o sarsana o sticlă în pungă de hîrtie și trage un gît cu poftă, după care obrajii îi prind o roșeață de lubeniță. E, clar, ceva palincă ori țuică. Sau poate vodcă.

După o vreme vine și trenul.

Nea Gică – aveam să aflu mai tîrziu cum îl cheamă – merge la București. Eu doar pînă la Predeal. Ne nimerim în vagon pe locuri alăturate. Își așază bagajele, mi le așez și eu, îmi scot o carte, iar nea Gică nu pare să fie deranjat de treaba asta. În timp ce dau cu ochii peste primele rînduri, nea Gică intră în vorbă. E deranjat de întîrziere căci, zice el, cele două ore pe care credea că le cîștigă mergînd pe ruta asta au dispărut în negura programului CFR. Ar fi putut merge prin Craiova. Era mai lung drumul, dar nu contează pentru el. E revoluționar și merge moca. Și așa, pentru ruta asta a cheltuit două tichete, că voia musai bilet cu loc, așa că pur și simplu a aruncat un prim tichet ce era fără. Putea să aibă și însoțitor. Legea îi permite. Îmi zice că m-a văzut în gară și că, dacă știa în ce direcție merg, mă lua pe biletul lui.

Subiectul cu revoluționarii mă prinde,

căci mai știu una-alta despre mîrșăviile ce au fost croșetate legal pe tema asta. El, pentru că e pensionar, încă primește indemnizație. “Doar zece milioane”, îmi zice cumva trist, “că-s pensionar. Dar e buni și ăștia, decît deloc”, mai adaugă nea Gică. Îl întreb care e situația acum cu revoluționarii. Momentan e bine pentru el. Are bilete de tren moca, ia și ăia zece milioane și beneficiază și de alte drepturi. Treaba ar putea să se complice, însă. Îmi zice că Iohannis ar vrea iar să-i ia la numărat și verificat. “Ce știe și ăla, de la el de la Sibiu, ce a fost în București?”, zice Gică ofticat. “Știe el ce era în București în 21 și 22 decembrie?”

”Păi, asta cu revoluționarii nu era pentru cei care ieșiseră înainte, cei de prin 15-16 decembrie?”, întreb eu. “Nu, aia e altceva. La noi e pentru cei din 21 și 22. Uite, eu mi-am făcut și carnet nou” – și scoate din portofel noul carnet. Îl are și pe cel vechi, pe post de amintire. Îmi arată și o insignă cu organizația de revoluționari, asta nouă, pe care o poartă cu mîndrie în piept, în timp ce în portofel îi remarc o poză cu Ponta. Povestim despre istoria revoluției, a “evenimentelor” din ’89. Îi spun că, din ce știu eu, revoluționarii ăia veritabili sînt cei care au ieșit înainte de 21-22, ăia de se riscau ieșind pe străzi cînd umblau patrule cu securist, milițian și om de la gărzile patriotice.

“Nu e, dom’le, pentru aia”, mă corectează nea Gică.

“Păi, în 15 și 16 eu eram la gărzile patriotice și umblam cu milițianul și securistul.”

Avea și un prieten maior, cu care mai ieșea la vînat de elemente incitatoare. Dar în 21 și 22 a ieșit în stradă să-l dea jos pe dictator, cu mulțimea. E mîndru de calitatea lui de luptător remarcat, iar Iliescu e pentru el un fel de icoană. Dacă pe Ponta-l ține în portofel, nu m-ar mira să aibă un tatuaj cu mecla bătrînului Ilici, undeva pe umăr. Mai povestim puțin, timp în care eu mai mult aprob și-l las să dea înainte cu povestea. Știe combinațiile făcute de asociația Metrou, unde era membru înainte să-și preschimbe carnetul. Știe și de șmenurile lui George Costin ori ale lui Emilian Cutean, băieți pe care interesul revoluționar i-a dus și pe după gratii.

E însă pensionar și e în putere. Nu-l mai interesează atît de tare discuțiile politice pe tema revoluționarilor, atîta timp cît el își primește cele zece milioane, cît timp are bilete de tren moca, de tratament și alte cele. Știe și despre combinațiile cu terenuri, făcute pe la margine de București. Probabil că are și nume și cazuri concrete, dar nu-mi zice.

Pare puțin obosit. Au fost două zile lungi, la ceva rude în Ardeal, unde venise, de fapt, să-l aducă înapoi – pe post de însoțitor – pe un unchi pe care-l plimbase prin București. Scoate iar sticla de palincă și mă întreabă dacă nu vreau să gust. Refuz politicos. Se uită după controlor, vede că nu e în zonă și merge la baie să fumeze, în timp ce eu îi țin de șase.

Uf, timpul trece greu.

Îmi spune că peste două zile va merge cu trenul pînă la Mangalia, să aducă două damigene cu apă de mare. Pentru cei 32 de canari pe care-i crește. Ei sînt, acum, viața lui. “Nici nu ai idee ce frumos cîntă, dimineața”, îmi zice, “dar e de muncă și cu ei.” N-am nici o treabă cu canarii, așa că, încet-încet, mă întorc la ce scria Ierunca în Românește, acum mai bine de 50 de ani.

”Ăștia-s, nene, oamenii cu care s-a făcut Loviluția. De ce naiba mă mai mir că e țara asta așa cum e?”, îmi zic în minte, în timp ce mă rog la Zeul Timp să se miște ceva mai rapid, căci de la trenurile CFR nu pot avea pretenția la viteză.