Îmi place foarte mult verbul ”a externaliza”, cu variantele sale substantivale, adjectivale etc. Cînd, cu ani în urmă, practicam cea mai veche meserie din lume, dacă, de pildă, un student sirian la Medicină nu-mi plătea după cum ne înțeleseserăm la început, îl externalizam din garsonieră de nu se vedea, cu un șut în fund. (În această paranteză fie zis, azi observ că se întîmplă, la scară mult mai mare, fenomenul invers: trebuie să internalizăm vreo mie șapte sute și ceva de sirieni sau ce-or mai fi; eu locuiesc în aceeași garsonieră și n-o să internalizez picior de refugiat, că de-abia reușesc să-mi plătesc întreținerea pentru o persoană, iar mîncarea mea favorită e grătarul de porc.)
Acum văd că, precum altădată partidul, externalizarea e-n toate. Ponta și-a externalizat meniscul la turci și e pe cale de a fi externalizat din PSD; Iohannis mai mult stă externalizat prin străinătățuri decît internalizat în țară; Gică Popescu, marele nostru fotbalist, după toate probabilitățile, se va externaliza în curînd; toate televiziunile comerciale se chinuie să-și externalizeze emisiunile, că nu mai au bani internalizați; la scară mult mai mare, vedem că, precum ungurii, care acum o mie și ceva de ani, s-au externalizat din Asia, două milioane de români și românce s-au externalizat în UE, în Canada și SUA, la căpșuni, zidărie, prostituție și masterate, uneori concomitent, ca nepoata mea din Pojorîta, Suceava, care lucrează pe centură la Roma și-și dă masteratul în Relații Publice la Universitatea din Torino.
În ceea ce mă privește, dacă aș avea cu ce, la pensie m-aș externaliza la Paris, orașul luminii și-al croissantelor, unde-aș putea locui la o verișoară mai tînără care lucrează de cinșpe ani pe Rue Pigalle, la ”Moulin Rouge”, la zece metri pe stînga de la intrare, lîngă stîlpul doi.
(va urma)
