Din felurite motive, lumea e mică, dar s-o vezi cînd se micşorează şi mai mult, fiindcă ai început să uiţi diverse chestii, inclusiv unde stai şi cum te cheamă! Ca şi cum ceva ţi-ar şterge creierul cu guma. O chestie care începe cu un lapsus şi se termină cu un dezastru de care nici măcar nu mai ai habar, de parcă ţi s-ar strica hard-ul din cap. Elveţianul Martin Suter a scris de două ori cartea asta, o poveste de familie şi despre Alzheimer* care i-a adus cîteva premii şi o ecranizare. Konrad, 67 de ani, e de cînd se ştie un fel de anexă a bogatei familii Koch. Tocmai a incendiat vila familiei de pe insula Corfu şi îl paşte închisoarea.
Dintr-o aparent inexplicabilă mărinimie, bătrîna şefă a familiei îl scapă de puşcărie. Konrad a crescut împreună cu fiul ei, Tomi. Au fost educaţi amîndoi în instituţii unde au învăţat să nu facă nimic. Numai că în timp ce Tomi e fiul unei averi considerabile, Konrad trăieşte şi acum din mila binefăcătoarei sale. Hotărît lucru, e un tip norocos, dar între anumite limite. Fiindcă atunci cînd o femeie bogată se îndrăgosteşte de el şi vrea să-l ia în căsătorie, fericitul Konrad trece rapid de la lapsusurile vîrstei la uitări din ce în ce mai jenante. Ca să nu se rătăcească îşi face într-un carnet schema străzilor care-l duc acasă. Apoi scrie numele ei, să nu-l mai încurce. Din nenorocire, începe să uite şi la ce-i foloseşte carneţelul, încît, cu toată părerea ei de rău, trebuie internat într-un azil. În acest stadiu însă, Konrad începe să-şi aducă aminte diverse întîmplări din prima lui copilărie. Întîmplări periculoase pentru onorabilitatea familiei, iar unele de-a dreptul penale, ceea ce ar explica atît grija de pînă atunci a şefei clanului faţă de el, cît şi încercarea ei de a-l ucide. Dar, încă o dată, norocul lui Konrad intervine şi romanul merge mai departe, imprevizibil, cu umor şi, să nu uităm, cu o precizie de ceasornic elveţian.
