Vineri seară, un pic mai tîrziu de ora 23, metroul care merge pe direcţia Preciziei, cartierul Militari, s-a transformat ca dovleacul în caleaşcă. Babele s-au preschimbat în puştoaice de 16 ani cu colanţi urîţi şi haine furate de la oamenii străzii, muncitorii s-au metamorfozat în hipsteraşi cu pălăriuţa şi fulăraşul ataşate chirurgical de corp, iar corporatiştii au devenit corporatişti de seară. Mergem cu toţii la mama dracu’, pînă aproape de ieşirea din Bucureşti, ca să ajungem la deschiderea Turbohalle, un eveniment atît de aşteptat de hipsterime şi nu numai, încît n-avea cum să nu dezamăgească. Dar cît de tare a făcut-o?
Ei bine, cînd se goleşte metroul la staţia Păcii, ne uităm la ce mulţime iese din tren şi ne dăm seama toţi 200-300 cîţi eram că nu-i semn bun. Dar entuziasmul e mare, lumea chiuie, o să fie Bahaos. Pentru cine nu ştie ce-i ăla un Turbohalle, e o fostă uzină transformată în sală de spectacole/club prin eforturile a doi investitori ale căror CV-uri îi recomandă pentru o acţiune aşa de curajoasă. Unul este Adrian Şoaită, care e boss la două dintre cele mai pline cluburi din Capitală, celălalt e Sorin Marin, care an de an ţine la Sfîntu Gheorghe nişte festivaluri absolut decente.
Am ajuns la suprafaţă şi e lume cîtă frunză şi, mai ales după cum miroase, cîtă iarbă… Nu mă pricep bine la estimări, dar aş zice undeva la vreo patru milioane de oameni. Nu, serios, am senzaţia că e toată lumea din Univers aici. Accesul spre club se face pe un gang, o străduţă care desparte fabrica A de fabrica B. Coada, al cărei capăt nu-l văd, e într-un fel simbolică pentru un club de inspiraţie RDG-istă. Mă avînt, totuşi, cu tovarăşii de suferinţă în rînd cu lumea, pînă cînd ajungem înghesuiţi ca vitele la abator. E aşa de înghesuială încît dacă tragi o băşină nici nu poţi fi sigur că e a ta. După 20 de minute sîntem cu patru metri mai în faţă. Presupun că e doar din cauza lunii, ca refluxul. La un moment dat, dăm peste un cuplu de tineri tîrzii, care stau toţi la coada aia din 1997. Veniseră pentru un concert Genius, dar s-au schimbat vremurile şi nici nu mai aveau cum să se întoarcă.
La doi metri de noi leşină o duduie. Iniţial, zicem că-i bluf ca să se bage în faţă. După ce, timp de zece minute, prietenii ei îi dau palme încontinuu şi i-aruncă cu apă pe faţă, începem să punem botu’ şi să zicem că nu-i a bună.
După trei sferturi de oră am zis că mi-a ajuns. Dar întoarce-te pe unde n-ai. Într-un spirit pur românesc, găsesc soluţia de bun-simţ mîrlănesc: sar gardul şi mă reped ca un şobolan spre ieşire. Un nene burtos de la întreprinderea A ţipă după mine şi mă ameninţă cu jandarmii. Din nou, ca un şobolan, trec prin gard şi ies la aer curat, unde se vede lumina becului, nu doar ceafa cu fulăraş a hipsterului din faţă. Aici, pastilaţii rămaşi afară sînt dezamăgiţi. Poate cel care mi-a rămas în minte este piticul punker, care a plecat acasă singur pentru că sigur i-a pierdut în mulţime pe ceilalţi pitici punkeri cu care venise.
A doua zi, toate blog-urile, feisbucurile şi tweet-urile vuiesc despre cît de naşpa a fost. O ţeavă spartă a inundat garderoba şi băile care au refulat, despre cozile de la intrare şi bar nici nu mai zic. Cei cîţiva fericiţi care au intrat zic totuşi că se putea şi mai rău.
Cred că Turbohalle nu-i o idee rea şi sînt sigur că o să mă duc acolo şi, cu tot optimismul, că o să şi intru. Dar lăcomia combinată cu zgîrcenia la un eveniment ca ăsta te lasă cu un gust amar în gură, şi nici măcar nu e ăla de la bere. Oricum, dacă hipsterii din State stau cu zilele la coadă pentru un iPad 3, de ce să nu stea şi hipsterii noştri cîteva ore pentru o băută?
Genial articolul :))
Aia nu sunt hipsteri autentici daca vor ipad 3.