Când Eugen Mihăescu s-a întors în România, râul şi ramul s-au dat sfioase la o parte, de frică să nu le execute maestrul într-o caricatură pe prima pagină a cotidianului The New York Times. Mihăescu a garat în laboratorul de intrigi, sfori şi scamatorii al apaşului Iliescu, căruia i-a fost consilier şi ambasador itinerant. După stagiul de ambasador la UNESCO n-a mai surprins pe nimeni că Mihăescu s-a retras în bolniţa României Mari, căci uitase de mult să mai deseneze şi se apucase deja să calomnieze cu sârg, tact şi metodă academică.
Uşor decrepit, parţial misogin şi pe de-a-ntregul răzbunător, Mihăescu publică o biblie a calomniei, Între linii, în care până şi faptele bune pe care se laudă că le-ar fi făcut cândva au aerul unor turnătorii mizere, menite parcă să-i răzbune destinul. „Corina şi-a construit cariera cocoţându-se pe umerii bărbaţilor prin patul cărora a trecut“, scrie despre Corina Creţu, în imundul său testament autobiografic, în care nu caricaturistul s-a răzbunat pe figurile publice, ci caricaturile au depus mărturie despre lipsa de caracter şi perspectivă a fostului caricaturist.
