Brexit-ul și referendumurile

Dacă ești un tehnocrat apolitic de la Bruxelles, sunt șanse mari să nu-ți placă referendumurile pe care le organizează statele membre. Nu ți-a plăcut ăla din 2012, pentru demiterea președintelui Băsescu, și nu ți se pare o idee bună nici referendumul de ieri din Marea Britanie, pe care David Cameron, într-un moment de slăbiciune, a apucat să-l promită ca să scape dintr-o situație nasoală pentru el și partidul lui.

Privite superficial, referendumurile par niște sărbători ale democrației. Ce poate fi mai înălțător și democratic decât să lași oamenii să se exprime prin vot în legătură cu o problemă presantă? Aproape că pentru asta a fost inventată democrația și așa ar trebui să funcționeze mereu. Totuși, consultarea prin vot a populației are niște slăbiciuni care o transformă, paradoxal, într-un redutabil instrument antidemocratic, care limitează, în cele din urmă, influența poporului asupra treburilor publice.

1.Referendumurile nu au un trecut glorios

De-a lungul timpului, au fost folosite de lideri autoritari pentru a-și consolida puterea și a introduce politici opresive sub pretextul că ascultă de un vot popular. Hitler și Mussolini au fost doar doi dintre dictatorii demenți care și-au consultat populația prin vot înainte de a lua măsuri nefaste pentru echilibrul de putere din țările lor.

Pentru că referendumul reprezintă acea formă superficială de aprobare care ignoră complexitatea lucrurilor și poate fi transformată într-o dovadă de susținere pentru orice. Dacă vrei să omori democrația, organizează referendumuri.

La alegerile generale din Italia din 1929 și 1934, populația (mă rog, acea parte a ei care mai avea drept de vot) a avut de acceptat sau de respins o listă deja fixată cu parlamentari. Alegerea nu se făcea între un partid sau altul, ci între Da și Nu. Evident că votul a fost covârșitor în favoarea deputaților de pe listă, cu procente de peste 98%.

2.Populația deține un rol de figurație

Adevărata putere asupra unui referendum nu o au cei care votează, ci inițiatorii lui, care au formulat problema și se folosesc de ea. În mod normal, cam știi care-i rezultatul unui referendum. Nu e nevoie de organizarea unui vot ca să captezi spiritul vremii. Atunci când fost suspendat Băsescu, era clar că oamenii vor vota covârșitor pentru demiterea lui. Când Băsescu a propus referendum pentru trecerea la Parlamentul unicameral, cu 300 de membri, era evident ce preferă poporul.

Atunci când organizezi un referendum, poporul joacă un rol secundar, aproape de figurație. Importanți sunt cei care organizează referendumul și care vor să mute discursul public într-o direcția sau alta.

3.Uneori, doar pare că ești sigur de rezultatul unui referendum

Mult timp, a fost clar că britanicii vor respinge ieșirea din UE. Chiar și aseară, aproape de încheierea votului, sondajele de opinie anunțau un avans mare al taberei proeuropene. Atunci când Cameron a anunțat că va organiza un referendum, era evident pentru mulți că e doar o formalitate, menită a demonstra că ascensiunea UKIP e doar un accident, un fenomen izolat, că euroscepticismul e doar o raportare constructivă la instituțiile europene și că britanicii nu-și pot concepe viața în afara UE.

Doar că, între timp, varianta despărțirii de Europa a căpătat concretețe și legitimitate. La început părea o alternativă aproape absurdă, dar atâtea luni de campanie i-au dat respectabilitate și au transformat-o într-un curs pe care, de ce nu, evenimentele îl pot lua. Nu m-am gândit să plec săptămâna viitoare în Congo, dar dacă mă tot întrebi ce vreau să fac în legătură cu plecarea aia în Congo, s-ar putea să iau în serios varianta asta și, cine știe, să mă pronunț în favoarea ei.

4.Referendumurile creează impresia că doar votul contează

Prin anii ’90, era ușor să-i recunoști pe românii fără cultură politică, peste care democrația venise pe neașteptate, surprinzându-i incapabili de vreo reacție, ca pe niște căprioare în lumina farurilor de la mașină. Ei erau ăia care se plângeau că proștii, săracii și țăranii votează cu Iliescu și aruncau, în treacăt, aluzii la votul cenzitar. Nu spuneau că ar trebui să restrângem dreptul la vot al populației de la sate, dar cum ar fi să facem asta? N-ar fi mișto? N-am trăi într-o lume mai bună, în care elitele interbelice ceva ceva Micul Paris ceva ceva adevăratele valori de odinioară?

Pentru oamenii ăștia, democrația se reducea la vot, iar nedreptatea supremă consta în faptul că cetățenii, indiferent de educație, puteau influența în aceeași măsură rezultatul jocului democratic. De fapt, lucrurile nu stau așa. Votul în sine e partea cea mai insignifiantă a procesului. Mult mai important e ce se întâmplă în restul timpului, în acea lungă perioadă dintre alegeri în care oamenii discută, propun, exclud variante ridicole și ies în stradă atunci când ceva nu li se pare corect. E moartă democrația aia în care cetățenii aleg doar la vot. Adevăratele alegeri nu sunt organizate la dată fixă, ci se produc continuu, în cadrul unor deliberări la care iau parte toți cei interesați de jocul democratic.

Referendumurile exacerbează această iluzie a democrației, conform căreia doar votul contează. În perioada premergătoare referendumurilor, toate dezbaterile relevante încetează, pentru a se concentra pe modul simplist și înșelător în care e pusă problema. De-aia pentru Brexit a votat și stânga săracă din fostele orașe industriale, și dreapta xenofobă, iar împotriva lui, și neoliberalii susținători ai marelui capital, și milenialii progresiști care-l simpatizează pe Corbyn.