Anul 2016 pare că o să rămână în istorie ca un an al dezastrelor electorale. Britanicii au votat pentru ieșirea din UE, republicanii americani l-au nominalizat pe Donald Trump și olandezii au respins prin referendum tratatul de asociere dintre Uniunea Europeană și Ucraina. Mai modest, cu personaje mai mărunte și cu mize financiare mai mici, ne-am lipit și noi de avalanșa asta de voturi greșite. În cazul românilor, n-a fost vorba de vreun partid populist sau de voturi antisistem. Pentru noi, anul 2016 e un an electoral cu rezultate ciudate și păguboase dintr-un motiv oarecum vechi: ne-am dat seama că, în ciuda arestărilor și-a dosarelor din ultimii ani, oamenii continuă să aleagă corupți. Mă rog, nu toți, dar majorități confortabile din unele orașe au ales la locale candidați cu dosar penal, care și-au făcut campanie între două stagii la arestul preventiv.
Pare că anticorupția și-a atins limitele,
mai mult de-atât nu poate face. A băgat niște oameni la pușcărie, a adus niște figuri noi în politică, dar cam asta a fost. În cabina de vot nu poate să intre cu tine ca să-ți spună cu cine să votezi și, eventual, să-ți dea peste mâini dacă n-o asculți.
”De ce votează românii nişte corupți?” s-a impus ca una dintre marile interogații ale vremurilor pe care le trăim. Deși conține o asumpție greșită prin generalitatea ei, întrebarea merită atenție. Nu e clar cum ar arăta un răspuns, dar probabil că ar trebui să pornim de la obsesia oamenilor pentru corupție și de la fascinația noastră pentru lupta împotriva ei. Corupția are ceva special. E o disfuncționalitate a societății diferită de alte tare sociale, ca un hoț îmbrăcat în zdrențe, pe care-l vezi din prima și care-i face pe infractorii la costum să treacă neobservați.
În primul rând, corupția e ușor de pedepsit. E simplu să izolezi, în universul social, o faptă de corupție, pentru că implică un transfer de bani sau de bunuri materiale în schimbul unui favor. Incompetența, intoleranța, lenea, lipsa unei etici a muncii, disprețul elitist și acceptarea fatalistă a subdezvoltării sunt culpe difuze, pe care legea nu poate și nici nu trebuie să le pedepsească. Dacă le îndrepți, nu o faci prin condamnări definitive, ci prin reformarea unui sistem, prin măsuri structurale nespectaculoase și prin procese sociale care înaintează greu, imposibil de urmărit la televizor și care nu se pretează la Breaking news-uri.
Lupta anticorupție, în schimb, e un serial de succes
care are de toate: personaje puternice și charismatice, victime clare (bolnavii care n-au unde să se interneze din cauză că baronii au furat banii de spitale), drame umane și pedepse dure, dar meritate, care, atunci când se dau, fac un spectacol din a-l urmări pe condamnat pe drumul spre penitenciar. Cine n-a făcut glume cu sinuciderea eșuată a lui Năstase, cine nu s-a bucurat de condamnarea definitivă a lui Voiculescu? Când ești atât de antipatic ca Dan Șova sau ca patronul Antenelor, e aproape o sinucidere să fii om politic în vremuri de anticorupție. DNA-ul de oameni ca tine are nevoie. De personaje care au făcut afaceri dubioase, lucrative și vinovate cu statul și pentru care oamenii simt dorința puternică și viscerală de a-i vedea închiși. În peisajul ăsta, Dan Voiculescu era antagonistul perfect. Nici dacă-și picta pe față, ca Joker, un zâmbet permanent, nefiresc și sinistru, nu era un adversar mai bun al forțelor binelui.
Apoi, fascinația pentru anticorupție e și bine delimitată demografic. Ca și banii, dorința de a vedea parlamentari corupți la pușcărie nu este egal distribuită în societate. O dorință mai mare de răzbunare politică au tinerii urbani, care lucrează în mediul privat, în special în IT, și care-s feriți nu doar de tentația de a lua șpagă, ci și de proximitatea ei socială. În general, indignarea lor e benefică și îndreptățită. Clasa de mijloc e cam peste tot motorul schimbării sociale, iar membrii ei sunt cel mai bine plasați pentru a obține drepturi inclusiv pentru marginali. Partea proastă e că, la noi, această categorie de tineri urbani arată prea multă indignare față de corupți și o dorință prea mică de a schimba lucrurile altfel decât prin răzbunare.
Ura față de figuri antipatice din politică
e doar o parte a rezolvării. În plus, atunci când încrâncenarea e prea mare, îți lasă impresia că a-i stârpi nominal pe Voiculescu, Șova, Iacob-Ridzi sau Vanghelie e tot ce trebuie să faci. De fapt, anticorupția e mai eficientă atunci când înaintează pe căi nespectaculoase. În cea mai recentă carte a lui, Political Order and Political Decay (2014), Francis Fukuyama susține că sistemele administrative lipsite de corupție sunt cele care s-au format pe o bază meritocratică, înainte de introducerea votului universal.
Un bun exemplu e administrația publică germană, care are la bază organizarea vechiului regat prusac, un stat militar, mereu aflat în război, în care era vital să apreciezi meritul. În alte părți, acolo unde administrația nu era anterioară votului democratic, a făcut ravagii clientelismul politic. Funcțiile în administrație erau împărțite, cum e mai păgubos, în funcție de ajutorul dat în alegeri partidului câștigător. E un fenomen pe care poți să-l elimini nu atât prin arestări în masă (în fond, e de vină un întreg sistem), cât printr-o depolitizare a birocrației. O soluție ar fi crearea unei școli de administrație, ai cărei absolvenți să aibă un sentiment al apartenenței la o castă aparte, o mândrie profesională și, poate, o reticență față de politic. E genul de etos care i-ar descuraja pe funcționari să aibă vreo relație clientelară, vreo formă de complicitate vinovată cu politicienii. Nu e o soluție mai eficientă decât perspectiva închisorii, dar e un adaos util la răspunderea penală.
În momentul ăsta, clasa de mijloc anticorupție pare un spectator superficial, ușor de distras. DNA-ul i-a luat ochii cu varianta ușor de urmărit a luptei anticlientelism, cu echivalentul mediatic al unui film de acțiune, care se concentrează pe bătăile dintre personaje, nu și pe complexitatea relațiilor dintre ele. Procurorii au căzut în capcana atenției publice și au devenit varianta juridică a unui tabloid infect.
