Greu de înţeles ce găseau tinerele poetese la Alexandru Piru. Criticul avea o înfăţişare de maimuţă uriaşă cu părul creţ. Eleganţa costumelor lui contrasta al dracului cu aerul lui de antropoid de-abia descins din copac. Totuşi, poeteselor şi unor prozatoare mai pe la debut le plăcea personajul. Era galant, avea putere literară, încît dacă punea o vorbă pe la edituri se deschideau uşile pentru tinerele literate.
Piru zîmbea larg cînd îl înconjurau, după curs, studentele, dar asta nu înseamnă că făcea pe cocoşul printre puicuţele filoloage. L-am întrebat de vreo cîteva ori dacă era adevărat că… Mi-a răspuns de fiecare dată în doi peri. Nu nega, dar nici nu intra în amănunte, contrar obiceiului prost al libidinoşilor trecuţi de 60 de ani. Una dintre poetele care-i făceau curte – nu-i dau numele – mi l-a descris ca pe un viguros ospitalier, spre deosebire de tinerii scriitori care-şi închipuiau, zicea ea, că virilitatea e direct proporţională cu numărul de cărţi publicate. Piru, clipea poeta, trecuse de stadiul cărţilor: avea operă! Şi era de neobosit.
