Îmi plac intelectualii care ştiu să gătească. Şi îmi lasă gura apă după poveştile cu subiect culinar, încît, deşi nu mănînc decît noaptea, m-am trezit salivînd ziua cînd am citit Intelectuali la cratiţă. Eram curios ce mănîncă Neagu Djuvara, dar şi ce ştie să prepare – grătar, cinstite fripturi la tigaie şi salate de lăptucă, adică exact ceea ce-i place să mănînce. N-aş fi crezut că Mircea Cărtărescu se pricepe la şniţele, care au un dichis pe care nu-l stăpîneşte oricine.
În schimb m-am strîmbat cînd am văzut că-i plac mîncarea de gutui şi cea de prune afumate, de care nu mă ating nici din politeţe. Şi m-am simţit la largul meu, pînă la un punct, citind amintirile culinare ale lui Dan C.Mihăilescu despre mîncarea de mahala, multă şi cu sosuri îmbelşugate. Cînd a trecut însă Dan Ceul la felul său preferat, coliva, pe care o primea în copilărie de la femei îndoliate pe aleile Cimitirului Bellu, ca să-l audă cum se bîlbîie cînd spunea „bbbogdappproste” mi s-a tăiat. Coliva mă face să pălesc numai cînd o văd. E drept că n-am copilărit, ca el, în vecinătatea unui cimitir de unde moartea se banalizează, iar coliva se transformă într-o prăjitură de circumstanţă. M-am întors la ale vieţii citindu-l pe Andrei Pleşu care mărturiseşte că nu se pricepe la gătit, dar îi place să mănînce, o artă pe care n-o stăpîneşte oricine. Sînt oameni care, dacă-i vezi mîncînd, îţi retează pînă şi o foame greu de stăpînit. Andrei Pleşu, chiar şi dacă eşti sătul, te face prin exemplul său de gurmand, să-ţi mai doreşti ceva.
