Discursul de dreapta: o clasificare (II)

Discursul despre ideologie

Simpatizanții dreptei sunt într-o poziție foarte bună din care să nu înțeleagă politica. Pentru că discursul lor de putere e cel care predomină, pentru că viziunea lor despre lume și dreptate e cea oglindită de instituții, le scapă din vedere fragilitatea ei. Nu-și dau seama cât de ușor lucrurile ar putea sta altfel. Sau cum interesele unor categorii marginalizate nu-s deloc servite de actualul aranjament.

Adeptul fără discernământ al dreptei întârzie la muncă din cauza unui accident rutier soldat cu zece morți și se întreabă de ce toate lucrurile nasoale i se întâmplă numai lui. Nu-și dă seama că există, în societate, și alte puncte de vedere, interese și experiențe, ireductibile la perspectiva pe care o are el.

Dreapta are aversiune față de ideologie. O vede ca pe o sminteală pur teoretică, o dogmă care întunecă mintea unor fanatici. Ideologia e mereu discursul de putere al celuilalt, nu și al tău, deși ai același atașament față de un set restrâns de principii și aceeași intransigență față de încălcarea lor.

Pentru dreapta, politica e doar o prelungire a administrației. Guvernarea e o problemă căreia trebuie să-i găsești o rezolvare. E genul de neînțelegere a politicii de pe urma căreia dreapta românească mai pătimește și acum. În 2010, când Guvernul Boc a tăiat salariile cu 25%, decizia a fost una pur administrativă, ca și cum ai echilibra bugetul unei firme private. Guvernul de atunci a ignorat că există niște oameni – o categorie foarte numeroasă și vulnerabilă economic – ale căror interese sunt ireductibile la orice noțiune despre echilibrarea bugetului. A acționat ca și cum singura perspectivă relevantă ar fi aceea a clasei de mijloc cu aspirații occidentale, care lucrează la privat. În condițiile astea, evident că soluția care se impune e unică.

Tăierea de salarii din 2010 i-a lăsat pe români cu sechele. Urmările ei sunt chestiile de care ne minunăm acum, care ni se par niște mistere de nepătruns: faptul că poporul votează corupți și că oamenii se uită la un gunoi de televiziune ca RTV, unde o știre din trei e despre cum tehnocrații și Iohannis vor să taie pensiile.

Societatea nu-i o companie privată care să aibă un scop unic: profitul. Există o diversitate a perspectivelor și a intereselor pe care politicul trebuie să o gestioneze.

Discursul despre tirania corectitudinii politice

Există o nevoie de bază a omului pe care liberalismul progresist n-o înțelege deloc: e nevoie de a insulta minorități marginalizate. Probabil că multe distopii conservatoare pe asta se bazează. E vorba de societăți aseptice ale viitorului unde totul e aparent perfect, deși ascund niște drame tulburătoare: niște oameni suferă pentru că nu pot face glume despre violuri și romi care fură. Și nici n-au voie să evoce brutalitatea sclaviei ca pe un element pozitiv din trecut.

În tirania corectitudinii politice e mai nasol ca-n comunism. Oamenii stau la cozi imense ca să prindă o glumă nesărată cu homosexuali, doar ca să descopere pe urmă că ultima tocmai s-a dat și că pentru ei n-a mai rămas nimic.

Problema corectitudinii politice e ascunsă sub multe straturi de vești bune și vești proaste. Vestea proastă e că, într-adevăr, e un lucru rău să faci poliția glumelor și să limitezi libertatea de exprimare. Vestea bună e că, pentru generațiile mai noi, toleranța vine mult mai natural. Ai zice că Brexit-ul e o veste proastă pentru progresism, însă în favoarea lui au votat în special generațiile în vârstă și britanicii mai puțin expuși la atmosfera cosmopolită din marile orașe.

Dar acum vine o veste proastă. Din cauză că există o tensiune evidentă legată de tabuurile corectitudinii politice, a apărut o raportare ironică la ele și o dorință de a le încălca de dragul glumei. Sunt oameni care nu urăsc, probabil, nici o minoritate, dar fac glume riscante doar ca să epateze burghezia. Rămâne de văzut dacă vine la rând iar o veste bună: după ce elementul de noutate dispare, o să ia cu el și valul ăsta de intoleranță ironică.