Pentru bărbaţii în care dorm demoni şi pentru femeile cu muşchi, nebărbierite pe picioare, există un loc de vacanţă hard, construit de troli în creierii munţilor şi izolat de omenire printr-o telecabină din anii ’60. Bîlea Lac e ceva scobit pe vîrful Făgăraşilor, o depresiune acoperită cu zăpadă care aduce cu un salon de căderi nervoase. Lacul glaciar e încadrat de trei cabane, dar la păstrăvii lui poţi ajunge doar în mai-iunie, cînd se dezgheaţă.
În anii de după război, Bîlea Lac era pitstop-ul preferat al partizanilor. Comunismul zbura pe atunci la altitudini mai joase, iar fraţii Arnăuţoiu aveau timp berechet să bea o ţuică fiartă la canton, între două ambuscade. Pe versanţii care înconjoară platoul se poate muri în mai multe feluri. În aprilie 1977, 23 de elevi şi profesori din Sibiu au ales o avalanşă. Se poate opta şi pentru dezmembrare pe stînci, dar pentru asta, peretele vertical pe care schiezi trebuie să aibă o anumită crustă de gheaţă.
De fapt, pentru asta se vine la Bîlea. Schiul extrem, practicat pe zăpadă fleşcăită, printre stînci, bucăţi de grohotiş şi fragmente de gheţar, e singurul care poate, în colaborare cu zece-cincisprezece beri, să-ţi dea acea senzaţie rară, pe care oamenii o caută în culturile de cînepă indiană. Ca să urci pe crestele adrenalinei trebuie să te fi lăsat de fumat în urmă cu un secol. Ascensiunea cu echipamentul în spinare îţi ia o oră. Coborîrea, dacă nu e cădere liberă, se poate întinde pînă la un minut. Există şi posibilitatea de a coborî odată cu avalanşa, dar nu individual. Acest fenomen spectacular aşteaptă, de obicei, formarea unor grupuri de schiori cît mai mari. Sub protecţia soarelui de aprilie şi a vinului de Recaş, triburile extreme schiază în maiou şi pantaloni scurţi. Snowboarder-ul Iulius coboară cu un labrador în braţe. Se trage dintr-o veche familie de oameni ai zăpezii, cu mai multe rude înmormîntate sub nămeţi. Salvamontistul Romică se dă din vîrf cu spatele, iar cele două unguroaice din Cluj ocolesc stîncile pe deasupra. Cînd pereţii nu mai sînt de ajuns, o poţi lua pe sub telecabină. Pe acolo, zăpada grunjoasă alternează cu prăpăstii şi cu şisturi bazaltice, totul presărat cu brazi prăbuşiţi. Panta e aşa de abruptă, încît pînă şi gravitaţia rămîne în urmă. Drumul e întretăiat de un Transfăgărăşan înzăpezit şi inutil, iar tu, încă viu, schiezi peste scheletele celor morţi în vale ca să-l construiască.
Sus, în cabană, nebunia îşi recapătă suflul. Schiorii beau Jack Daniels cu cana, apoi sting cu vin. Berea amestecată cu vodcă are de aşteptat pînă mîine, pe pîrtie. E un şpriţ al memoriei, care plînge după anii adolescenţei, într-un nor de demenţă amabilă şi umor. În viaţa de zi cu zi, adepţii cultului Zboară-şi-bea au aparenţa omului normal. Trăiesc, adică, la fel ca mine şi ca tine, într-o lume bolnavă, împresurată de banal. De unde evadează, cînd şi cînd, spre pantele nepăzite de la Bîlea Lac.
