Și bicicleta era galbenă

Acum doi ani, cineva mi-a spart cardul bancar și și-a cumpărat o bicicletă la Londra și o pizza în Florida. L-am felicitat pentru gusturi și mai ales pentru inițiativa de a încerca să dea jos caloriile de la pizza pedalînd între continente. Bancă și-a recuperat banii și mi i-a dat înapoi. 683 de zile mai tîrziu, o instanță din România a ajuns la concluzia că într-adevăr cineva mi-a spart cardul ca să mănînce pizza și să fie hipster, doar că nu se știe cine și cum, așa că s-a dispus încetarea urmăririi penale. Apoi am primit o citație să mă prezint la tribunal ca să mi se comunice personal că nu l-au găsit pe misteriosul mîncător de pizza. Am zis “OK” și m-am dus, că doar vrem să se facă dreptate în țara asta, pentru că asta și-ar fi dorit Vlad Țepeș. Din clipa în care am intrat în sala de judecată și pînă am ieșit au trecut șase ore. Totul pentru o discuție de 30 de secunde. Dar au fost șase ore pline de învățăminte. Am apucat să stau la cîțiva metri de un condamnat pentru vătămare corporală, am asistat la o mărturie prin videoconferință în cazul unui furt de bicicletă, am văzut o avocată invocînd faptul că are un client prost, am asistat la mărturia unui om interceptat telefonic pe motiv că a cumpărat cablu furat în piață. Pe scurt, am participat la spectacolul sistemului judiciar din România în toată splendoarea sa și asta m-a făcut mult mai responsabil cu cardul bancar. Așadar, dragă clonator necunoscut de carduri, data viitoare cînd mai vrei pizza și bicicletă, vino la mine. Mergem să le cumpărăm împreună dacă e cazul, dar pe mine să nu mă mai tîrăști prin săli de judecată, că altfel speța se transformă în vătămare corporală.