Falling Skies, un serial căzut din cer

Cînd auzi numele lui Steven Spielberg la ce te gîndești? La un SF de modă veche cu morală politically correct, dar decent executat, nu? Ei bine, chiar dacă doar producător executiv la Falling Skies, unchiul Steven își dă cu firma-n cap, girînd pentru un SF* postapocaliptic înspăimîntător. De prost. 

Șase luni după o invazie extraterestră, profesorul de istorie Tom Mason, unul dintre liderii grupului de supraviețuitori care încearcă să se organizeze într-o mișcare de rezistență antialieni, conduce misiuni de căutare de hrană sau muniții și lupte de guerilă, pentru că, între timp, întreaga structură de conducere și apărare a societății (guvern, armată, poliție) a fost distrusă de extratereștri.

Cam asta e tot ce poate fi spus coerent despre subiectul unui serial care o ia la vale rapid, episod după episod, defilînd cu o colecție de clișee reciclate de prin toate filmele de propagandă americană de gen într-o producție care e un fel de Independence Day cu alieni-păianjeni din Starship Troopers și roboți-drone din War of The Worlds. Și, bineînțeles, cu nelipsita poveste de dragoste dintre dom' profesor și o Doctor Queen metisă, idila pe care o ghicești de la primele cadre ale pilotului dar care îți este servită abia în ultimul episod al sezonului, în tocita scenă a sărutului cu garnitură de "Să te întorci, a(ve)m nevoie de tine…". Bleah!

Totul, de la scenariu la jocul actorilor, e artificial, fals, neverosimil: n-ai nici un moment senzația că ce ți se prezintă e plauzibil, nu există o poveste care să te implice emoțional. Zero conexiune, zero empatie, zero interes. E sfîrșitul lumii și nu se întîmplă nimic în acest sens: prea multă vorbărie inutilă, prea multe motive-standard ale familiei-model, prea multe momente melodramatice supralicitate de pauze de întărire (OK, am înțeles că suferiți după cei dragi – nu e nevoie să ne reamintiți asta de cîte două-trei ori pe episod). Se pregătesc planuri de luptă împotriva unor alieni fără personalitate, despre care nu se știe mai nimic, dar care sînt băieți valabili și se comportă fair-play, atacînd doar în unități de cîte doi-trei și găurind cu laserele aerul de lîngă eroii noștri înarmați cu pușcoace AK-47 din secolul trecut. Chiar, dacă extratereștrii ăștia sînt atît de proști încît n-au inventat un banal sistem de ochire, cum or fi reușit să ajungă de la ei de-acasă pînă aici și să și distrugă în timp-record tot sistemul defensiv american/mondial?

Asta e doar una dintre multiplele întrebări de bun-simț, provocate de diversele scene ridicole la care trebuie să găsești singur o explicație:

-Extratereștrii au omorît 90% din populație, dar prin oraș nu se vede nici măcar un cadavru, schelet, etc. Cei rămași au avut timp, energie, chef să-i îngroape pe toți sau defuncții au fost dezintegrați complet la impact?

-Nu există nici o referire la ce s-a întîmplat în afara Bostonului, locul unde se petrece acțiunea. Presupunem, deci, fie că e la fel peste tot, fie că restul lumii urmărește la televizor revoluția antiextraterestră de la Timi… ăstaa, Boston.

-Alienii răpesc copii, transformîndu-i într-un fel de zombi care colectează fier vechi. Că sînt pasionați de reciclare, ca orice civilizație avansată care se respectă, pot să înțeleg; dar de ce n-ar apela la o linie de roboți-recuperatori? Sau măcar la niște profesioniști în domeniu (Exemplu: șatra de magneți tereștri în căruțe cu coviltir spațiale care trece periodic prin Militari).

-Pentru situația în care se află (vă reamintesc: după șase luni fără provizii, fără acces la utilități și în permanent pericol de moarte), supraviețuitorii arată surprinzător de bine, iar atmosfera e superdestinsă: au haine curate, sînt tunși, bărbieriți, bine hrăniți, bat cuba unii cu alții tot timpul; ce mai, par plecați la un picnic la care singura amenințare e vreo ploaie rebelă. Ei, acum ce vreți: să li se plătească actorilor spor de mizerie și condiții grele pentru o nuanță de realism sesizată doar de ăia care caută nod în papură?

-Cercetașii sînt dotați cu motociclete zgomotoase, iar ceilalți se plimbă cu sutele pe drum, în plină zi, la cîțiva kilometri de baza alienilor, fără a fi detectați și atacați de vreuna dintre numeroasele nave care patrulează zona. N-avem mandat, șefu'; dacă ne dau ăștia în judecată?

-Liderul rebelilor, ucigașul violator care ia ostatică o trupă de cercetași în misiune, devine în episodul următor bucătarul grupului. Fiecare merită o a doua șansă în viață, nu?

-Extratereștrii comunică între ei printr-o frecvență care poate fi bruiată cu ajutorul unei vechi stații radio cu manivelă. Normal: la o adică, orice lovitură de bîtă îi poate fi fatală unui i-Pad.

-Gloanțele din metal extraterestru sînt fabricate de către copii în laboratorul școlii. Da, domn'e, generațiile astea tinere sînt precoce rău…

După atîtea faze incredibil de stupide, eu, unul, am început să țin cu extratereștrii: abia aștept să-i ucidă naibii pe toți păcălicii ăștia, inclusiv pe scenariști, scutindu-i/ne de chinurile lor patetice. Poate așa lucrurile se vor accelera nițel, cît să aflăm, în sfîrșit, singurele chestii relativ interesante din Falling Skies: răspunsul la celebra întrebare "De ce dai, mă, de ce dai?" și cît bagă la oră nava-mamă extraterestră (structura aia imensă care domină centrul orașului).

Difuzare: TNT, primul sezon s-a încheiat duminica trecută; al doilea este programat pentru vara lui 2012

*soap-fiction