Un roman care începe cu deznodămîntul – şi aici deznodămîntul e o crimă pasională* – te scuteşte de curiozitatea de a-i citi cu anticipaţie ultimele pagini. Numai că, dacă ştii din prima pagină cum se termină povestea, ce rost are să citeşti restul? Ăsta e un semn că autorul e atît de sigur că-ţi va ţine treaz interesul cu ceea ce urmează, încît îşi permite să-ţi dezvăluie finalul chiar din primele rînduri ale cărţii.
Tunelul e romanul cu care fizicianul Sábato a debutat. I-a adus o fulgerătoare celebritate. De dragul scrisului, Sábato renunţase cu cîţiva ani înainte la o carieră ştiinţifică de vîrf, iar din cauza opiniilor sale politice, care nu-i plăceau lui Perón, rămăsese şi fără catedra universitară din Buenos Aires. Devenise un caz, dar Argentina era plină de asemenea cazuri, inclusiv de scriitori, care au fost date uitării. Un tip genial ca Sábato s-ar fi impus oricum. Şi-a găsit drumul în literatură din prima încercare, refuzînd să simuleze modestia pe care mediocrităţile o practică pentru că n-au încotro, iar tipii care contează şi-o permit după ce-au ajuns undeva, sus. La fel ca personajul său, pictorul Juan Pablo Castel, nu voia să placă, avea o părere infectă despre critici şi notorietatea mai curînd îl indispunea. Singurul lucru care contează, spune Sábato, e să nu rămîi dator propriei tale conştiinţe, şi asta indiferent încotro te împinge. Dacă te duce la crimă, cu atît mai rău pentru tine. Totuşi nu merită să te plîngi fiindcă din cauza crimei ai ajuns la închisoare. Oricum, fiecare dintre noi e condamnat pe viaţă să nu poată ieşi din tunelul singurătăţii sale, chiar dacă rîcîie neobosit pereţii cu unghiile raţiunii. Însă e bine să fii atent pînă unde mergi cu rîcîiala asta. Căci o fi adevărat că somnul raţiunii naşte monştri, însă întrebuinţarea ei în exces poate trezi demonii aţipiţi în adîncurile tale. Şi nimic nu-i mai adoarme, după aceea.
* Ernesto Sábato, Tunelul, trad. Tudora Şandru Mehedinţi, Ed. Humanitas, 2012.
