Pentru că avem o țară frumoasă, cu toate formele de relief, trebuie să avem și agenții care să ne administreze resursele, să se ocupe de ele și să le gospodărească așa cum pot mai bine. De exemplu, avem ceea ce se numește Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură. După cum îi spune și numele, agenția se ocupă de resursa numită pește, fie că această resursă trăiește liberă în apele din ce în ce mai poluate ale frumoasei noastre patrii, fie că ea este crescută special în ferme piscicole, pentru a fi recoltată și consumată.
Ca orice agenție românească,
ANPA se ocupă, de fapt, cu justificarea propriei existențe. Ca să fie, ca să aibă buget și ca să hrănească niște guri de sinecuriști, ANPA nu are nevoie să se ocupe de-adevăratelea de resursa piscicolă, fiindu-și autosuficientă pentru a încasa bani de la stat, pentru a plăti lefuri consistente și a mai lăsa loc și pentru rotunjirea veniturilor angajaților.
Iar bani sunt, chiar sunt.
Între 2007 și 2013, România a avut la dispoziție 307 milioane de euro pentru a finanța investițiile în domeniul acvaculturii și al pescuitului. 307 milioane de euro, dintre care 230,7 milioane de euro au venit de la Uniunea Europeană, iar restul de la bugetul național. Nu sunt multe domenii care să fi beneficiat de atâția bani publici timp de cinci ani, dar nu sunt nici multe domenii în care banii să se fi cheltuit cu atâta ineficiență.
În 1998, România producea
78.000 de tone de pește anual. Astăzi, deși în România se consumă 80.000 de tone de pește pe an, de produs se mai produc doar aproximativ 10.000 de tone. Cumva, în timp, cineva s-a ocupat atât de temeinic de soarta pescuitului și acvaculturii, încât lozinca “Nici o masă fără pește” ar fi azi motiv de incitare la ură a dezlegaților la pește care ajung să dea aproape 50 de lei pentru un kilogram de scrumbie, cu o săptămână înainte de Paște.
În 1992, președinte al patronatului Rompescaria devine Nicolae Dimulescu. Pus pe fapte mari, ocupă această funcție până în 2010, cu rezultate deosebite. Așa se face că cele 60.000 de hectare de ferme psicicole care produceau, în 1998, amintitele 78.000 de tone de pește, în 2018 nu mai produceau decât 12.000 de tone. Nu-i de mirare că până în 2010, când Dimulescu s-a învrednicit să plece de la Rompescaria, acvacultura era, deja, pe butuci.
Dar butucii unora sunt trepte în cariera altora, așa că Nicolae Dimulescu este cooptat, datorită competențelor sale deosebite, în Ministerul Agriculturii, unde, între 2010 și 2012, ocupă funcția de director, iar între 2012 și 2016 pe cea de consilier în probleme de pescuit și acvacultură.
Dimulescu este atât de bun,
încât din 2016 preia frâiele ANPA, adică exact Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură, prin mâna căreia trec subvențiile pentru pescuit și banii europeni pentru programe cât mai diverse și cât mai puțin utile. De exemplu, printre programele de succes ale ANPA se numără cele prin care pescarii comerciali sunt învățați să deosebească sturionii de ceilalți pești. Pentru că așa le-a reieșit funcționarilor ANPA din studiile aprofundate pe care le-au făcut, că pescarii profesioniști n-ar fi capabili să deosebească un sturion de un caras, și de aia capturează, în ciuda prohibiției totale, sturionii, inclusiv pe cei cipați în cadrul unor programe de cercetare.
Cu banii atrași numai în exercițiul financiar 2007-2013,
piscicultura și acvacultura din România ar fi putut face un mare pas înainte, curățându-și apele. Căci, probabil, cea mai mare problemă pe care o are peștele care mai umblă liber în apele interioare ale României este poluarea. WWF vorbește despre sute de milioane de tone de mâl infestate cu metale grele (cadmiu, plumb și mercur). Despre aceleași substanțe vorbesc, din când în când, și cercetătorii de la Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare Delta Dunării. Dar, deși ANPA ar fi putut insista pentru proiectul comun româno-bulgar al unei uriașe stații de epurare care să mai reducă poluarea cu metale grele a Dunării, n-a făcut-o. Mai mult, a încercat cât mai mult să ascundă problema poluării cu cadmiu, mercur și plumb, pentru a le lăsa cherhanagiilor din Deltă posibilitatea de a vinde în continuare pește plin de chimicale. De altfel, ca orice om care știe că salariul de la stat azi e mare, mâine poate nu mai e, Dimulescu își pune piciorul zdravăn în mediul privat, făcând favoruri peste favoruri cherhanagiilor din Deltă, pentru care este în stare să modifice ordinele de prohibiție în așa fel încât acestea să devină total ineficiente. Sigur, dacă se prinde cineva, își cere scuze și promite că n-o să mai facă, dar cumințenia asta ține, de obicei, până se mai liniștesc apele, iar șeful ANPA se poate juca din nou de-a răpitorul eficient, care curăță apele românești de orice fărâmă de pește.
