„Comuna Cetăţeni-Valea Cetăţuie se încadrează într-o zonă de întretăiere a trei unităţi geologice majore: zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali (compartimentul sudic al acestei zone), zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Meridionali (compartimentul estic) şi la sud Depresiunea Getică, toate aceste unităţi avînd limita de departajare rîul Dîmboviţa.“ Pe scurt, locul acesta mi-este cel mai drag. Nu ştiu de unde.
Nu pot spune că din lume, ori din ţară. Mi-e cel mai drag. Mă trage aţa. De cîte ori nu sînt bombănit c-o iau prin satele Dîmboviţei şi Argeşului la pas după tărtăcuţe, ţinînd-o în coada vreunui măgar, ori în coada unei vaci. De cîte ori tac cînd cei din jurul şoferului urlă oripilaţi: „Ţigani!“. De cîte ori nu tresalt la bucuria că munţii sînt acolo, că ţiganii nu i-au furat, băgat în buzunare! De cîte ori nu visez să las maşina-n voie, să alerge singură între Malu cu Flori şi Lăicăi, iar eu să rămîn acolo în ropot de ape, în armistiţiul munţilor. Cetăţeni! Valea Cetăţuie. Am oprit-coborît o dată să-i arăt băiatului meu dementa asta încremenire în luptă şi copilul mi-a fost rupt din mîini să nu-şi murdărească ochii cu aşa scîrnăvie. Văd tîmp locul şi, cu vremea, bătut de răul vorbelor, mi se spune că-i sit dacic, că e cruce de pe vremea lui Negru-Vodă, că e mănăstire veche. Io nu văd, nu-mi pasă. Boala aceasta a orbirii îmi dă ţigănia javră, învelit la sînul muntelui zbucium. Muntele neclintit, io-l văd în pumni. Muntele e tăcut, io-l văd mereu prinzînd imense libelule. E clar, mi-e forfotă cînd văd locul, îmi dă reverii, curbe, stranii chemări, vorbesc în mine voci şi nu le pricep.
Ai coborît din maşină şi ţiganii te atacă. Sînt hoarde ca hoţii. Jegoşi, cu mucii la nas, gata să muşte cu colţii din tine ca dintr-o pulpă de pui. Casa lor? Lemniţe puse sub formă de pereţi, vara îndoite de soare, iarna deşelate de zăpadă, cît de puţină. Nările freamătă a sînge, de mişti un deşt te fac praf. Muntele nervos, puhoi de viermi arşi de mută moarte. Aici viaţă e şi rahatul ce curge din ei precum la cîini, unde le vine.
Sîmbăta asta iar am trecut pe acolo. Maşina mi-a fost înconjurată de ţigănet foind, unsuros. Cerînd bani, dînd zmeură la doi lei păhărelul. Am zis nu, căscam gura la peisaj. Îi respingeam cu făloasa mea privire înfiptă în măreţ, grandios. Am plecat împăcat de tropotul munţilor. Dădeam colţul la Lăicăi, apăsam exersat acceleraţia, cînd picioarele mi-au fost rănite de coadă de şobolan. Mi-l băgaseră! Într-o clipă din nesfîrşita mea agonie în Valea Cetăţuie.
Tiganimea de acolo ar trebui scoasa in bice din tara.