Dacă urmărești știrile politice de la noi, rămâi cu o senzație măgulitoare pentru mândria noastră națională. Pare că România e o putere continentală, un mic imperiu de la care-și iau lumina toate țările din regiune. Nimic din ce se-ntâmplă în exterior nu contează cu adevărat aici și fiecare chestie care se-ntâmplă la București e cumva o premieră în plan european. Nu știm cum să procedăm pentru că asta nu s-a mai întâmplat niciodată, nicăieri.
Prea puțin apar într-un context evenimentele politice din România.
Pare că sforțările lui Liviu Dragnea de a pune mâna pe mai multă putere sunt unice, că nicăieri în regiune partide cu succes electoral nu încearcă să limiteze libertăți în numele democrației. De fapt, unele chestii se tranșează foarte clar. Nici nu trebuie să te uiți la datele problemei din România. E suficient să vezi ce fac omologii lui Dragnea din alte țări ale regiunii și te lămurești câtă dreptate are. Nu poți să fii împotriva lui Viktor Orbán, dar să păstrezi nuanțe și simpatie pentru Dragnea. Ambii duc aceeași luptă politică, singura diferență fiind că al nostru-i mai din topor. E mai puțin scos în lume și-i lipsesc niște lecturi. În rest, datele-s aceleași. Un partid încearcă să-și transforme succesul electoral în influență asupra unor sectoare ale societății care ar trebui să fie independente de politic.
E o chestie care se-ntâmplă mai peste tot în regiune. Ascensiunea democrațiilor iliberale are în spate acest principiu: votul popular justifică orice. Odată ce-ai obținut sprijinul majorității, începi să faci în numele lui chiar orice, ca și cum democrația, susținerea maselor ar fi singurul lucru care contează. De fapt, din rețeta civilizației mai face parte și ideea că de unele libertăți nu se atinge nimeni, orice s-ar întâmpla. Democrația arată doar procedura prin care se iau unele decizii. Liberalismul delimitează sfera pentru care lucrurile se decid democratic.
Democrația și liberalismul nu merg mereu împreună.
Au o relație dificilă și doar în puține cazuri fericite se-nțeleg bine, creând premisele prosperității. Uneori, asistăm în istorie la extinderi ale democrației și ale participării politice asupra unor sectoare ale societății care încă n-au metabolizat liberalismul. Acestea sunt momentele în care prind aripi fascismul și alte populisme de dreapta. Sociologul american Dylan Riley susține, în The Civic Foundations of Fascism in Europe, că ascensiunea fascismului interbelic în România, Spania și Italia s-a produs în special din cauză că sistemele parlamentare din aceste țări nu reușiseră să mobilizeze cea mai mare parte a populației. Fascismul, în schimb, a eliberat niște energii populare care zăceau neexploatate. Ceea ce vechile elite ignoraseră devine conștient de propria forță și se transformă într-un vehicul al extremismului de dreapta.
Într-o situație similară ne aflăm și acum.
Tehnologia a atras în jocul democratic oameni până acum neinteresați de politică și le-a canalizat frustrările către zone periculoase ale discursului public. La fel ca-n anii ’20-’30, asistăm la o extindere a democrației care încă nu a metabolizat liberalismul. Pentru cei cărora le place libertatea e o perioadă proastă în care să apelezi la majorități.
1.464 de vizualizări
Haha! Corect principial, adresa e gresita: gruparile fasciste antebelice isi gasesc replica in ultra-radicalizata miscare #rezist a carei veneratie lipsita de discernamant critic pt una din tabere egaleaza in fanatism ura pe care o poarta celei opuse, si nicidecum in majoritatea apatica dezgustata, legitim, de ambele parti beligerante. Nu din majoritatile neconvinse si blazate si au tras seva miscarile fasciste si naziste ale secolului trecut, ci din niste minoritati consistente ale carei frustrari sociale si politice resentimentare acumulate in timp isi cautau frenetic o supapa de descarcare.