Pentru turistul curios, care are aşa, o nelinişte în corp până nu se caţără pe dealul de la Mahmudia pentru o privelişte aeriană a Deltei, avem veşti proaste: ghiolurile, canalele şi întinderile nesfârşite de stuf ale împărăţiei păsărilor pe care vrea musai să le vadă de acolo, de sus, nu există. Până la orizont, adică între Braţul Sf. Gheorghe şi Sulina, numai culturi multicolore, de la bostan la floarea-soarelui, se lăfăie în biosfera Rezervaţiei…
Pentru turistul curios, care are aşa, o nelinişte în corp până nu se caţără pe dealul de la Mahmudia pentru o privelişte aeriană a Deltei, avem veşti proaste: ghiolurile, canalele şi întinderile nesfârşite de stuf ale împărăţiei păsărilor pe care vrea musai să le vadă de acolo, de sus, nu există. Până la orizont, adică între Braţul Sf. Gheorghe şi Sulina, numai culturi multicolore, de la bostan la floarea-soarelui, se lăfăie în biosfera Rezervaţiei, parcă pentru a-i bucura agricultura defunctă lui nea Nicu, dictator ocupat acum cu desecarea Deltei Styxului. Ironia sorţii face ca rezervaţia de la Gurile Dunării să fi reuşit salvarea Deltei de la desecare şi transformare totală în teren agricol în 1990, însă nici până astăzi terenurile deja îndiguite şi desecate nu au fost renaturate, cu toate că au existat fonduri europene destinate acestui scop. Printr-o ticăloşie caracteristică piciorului de plai mioritic, digurile – de care statul român a zis că nu mai are nevoie, dacă nebunia cu agricultura a trecut – au fost vândute pe doi lei unor indivizi care s-au împropietărit indirect cu miile de hectare închise între acestea. Vreţi să daţi drumul Dunării să inunde în spatele digurilor pentru a lăsa păsările, peştii şi bizamii, dimpreună cu restul faunei şi florei, să-şi reintre în drepturi? Aduceţi apa cu elicopterele, pentru că dacă aţi spart digurile, aţi violat proprietatea, sacrosanctă într-un stat de drept şi garantată prin Constituţie – săru’ mâna, domnu’ Barroso.
Mai şmecheri sunt însă cei care au concesionat astfel de îndiguiri pe post de amenajări piscicole, cărora le-au schimbat destinaţia, secându-le. Socoteala este simplă, exploatarea unei astfel de amenajări este scumpă, de la populare, furajare, întreţinere curentă, sisteme de pompare a apei şi până la pază. În schimb, dacă le laşi pe uscat nu-ţi cer de mâncare şi în plus, cu ceva parandărături, poţi căpăta subvenţii şi despăgubiri de la stat pentru tot felul de calamităţi. Pepenii care se coc la soare în astfel de amenajări piscicole ajung la Tulcea şi sunt un bun exemplu de cât de rentabilă este agricultura în Delta Dunării. Practic, aproape jumătate din suprafaţa Deltei suferă şi în această vară caniculară în ţărâna de dincolo de diguri, de la Tatanir la Băltenii de Jos, suprafaţă care, inundată, ar fi putut hrăni cu peşte cele 11.000 de suflete locale care se plâng că nu mai au ce pune în borş. Iar acolo unde mai sunt exploatări piscicole, pelicanii – cu guşile goale şi puii morţi de foame în coloniile din zonele strict protejate ale Rezervaţiei – vin să halească baboiul, aşa cum au învăţat să o facă de zeci de mii de generaţii. Numai că patronul, aflat la prima generaţie în pantofi, se foloseşte din plin de tehnologia tunurilor cu propan, care bubuie din câte minute în câte minute vrea muşchii piscicultorului pentru a speria păsările ihtiofage. Semn că din biosfera Deltei, cea mai importantă zonă umedă a Europei, şi de o parte şi de alta a digurilor, s-a ales praful.
