Dacă te iei după năbădăile din scrisul lui Eugène Ionesco, ai crede despre el că a fost vreun libertin, devotat relaţiilor amoroase clandestine. Nici gînd. Era plictisitor de fidel soţiei sale, Rodica, deşi la Paris s-a învîrtit şi prin lumea actorilor, iar cît a stat în România nu s-ar fi legat nimeni de el dacă şi-ar fi făcut de cap cu dame cu condicuţă.
Ionesco avea o slăbiciune, alcoolurile tari, de care se despărţea periodic, mai mult de gura doamnei sale decît din proprie convingere. Gelu Ionescu l-a vizitat în Franţa în timpul unei asemenea perioade de despărţire. Ieşeau împreună la plimbare şi Ionesco îl îmbia prin cîrciumi cu întrebarea: „Nu-i aşa că ai bea ceva, un absint?“. Intrau. Invitatul bea un păhărel. Ionesco, apă minerală. „Ar mai merge unul“, îi sugera Ionesco, răsucind nervos paharul cu apă minerală din faţa sa. Ar mai fi mers. După două-trei absinturi consumate de invitat, lui Ionesco îi străluceau ochii de parcă el le-ar fi dat pe gît. „Acum ar fi bun un coniac“, ofta expert dramaturgul şi-şi privea încurajator invitatul. Dar cum celălalt nu se îndemna, insista: „Nu se poate: măcar unul!“. C.T.
