Aproape că nu era an să nu facă gripă careva din familia mea. Cînd stăteam toți patru în același apartament, uneori ne lovea gripa pe toți odată, de ne făceam frecții și ceaiuri, cu schimbul, și ne scărpinam pe spinare ca maimuțele. Eu mai scriam pe la mine în cameră. Încă nu trecusem la computer. Mă ajutam cu Olivetta mea portabilă.
Matei și Petre cîntau în duo, în camera lui Petre, unde e pianina. Aveau temperatură, dar cîntatul îi ajuta să scape de plictiseala statului în casă. Pe atunci, amîndoi erau în formația lui Iancu Dumitrescu, cu care plecau des în turnee prin țară, dar mai ales în străinătate. Așa că se antrenau. Matei la clarinet, Petre la pian, dar și la tobe. De cînd Petre, care era și compozitor, luase cu împrumut de la un coleg de liceu un acordeon cam flendurit, cu burduful cîrpit cu leucoplast, elîși încerca puterile și cu „orga săracului”, la care învățase să cînte după vreo două-trei zile.
Daniela, din camera de zi, auzea o combinație între țăcănitul mașinii de scris și cîntările băieților. N-o deranja acest carcalete sonor. Doar că mai venea pe la mine prin cameră să mă someze s-o las mai ușor cu fumatul, și cînd băieții se luau la ceartă în timp ce făceau repetiții se ducea să-i pacifice.
Cred că într-unul dintre acele sezoane ale gripei de familie și-a descoperit Petre înclinațiile gastronomice, ca s-o scape pe Daniela de bătaia de cap a gătitului, cînd era bolnavă.
Lîngă blocul nostru era un arab – e și acum! – care vindea carne de oaie și de miel și felurite mirodenii arăbești. Nu-mi place carnea de oaie, iar cu mirosul anumitor mirodenii nu mă împac nici de la distanță. Petre însă devenise clientul permanent al arabului, de cînd făcea ciorbe și fripturi și ajunsese expert în fabricarea cîrnaților și a ghiudemului. Din felurile de mîncare pregătite de el nu lipseau scorțișoara, curcuma și șofranul, iar piperul, măcinat sau boabe, iuțea cam tare mîncărurile. Toate însă aveau un gust pe care-l țineam minte. Odată însă, cînd treceam împreună pe lîngă prăvălia arabului, i-am spus noului bucătar din familie să nu mai folosească una dintre mirodenii, al cărei miros, ispititor pentru alții, pe mine mă făcea să-mi țin răsuflarea cîteva zeci de pași, pînă ieșeam din haloul odorific al prăvăliei. Petre, care se documentase, îmi spune contrariat că mirodenia aia e una dintre cele mai prețuite ale gastronomiei arăbești tradiționale. „O fi, zic, dar dacă mie nu-mi place?!”
De Paști, de cînd căpătase o certă expertiză, Petre nici n-o mai lăsa pe Daniela să intre în bucătărie decît ca să vopsească ouăle, să prepare drobul și pateul de ficat, de casă. Ciorba de miel și friptura erau treaba lui. La fel cum, de Crăciun, numai el făcea cîrnații și friptura la tavă după rețete doar de el știute, și în care își punea la bătaie și inventivitatea lui de compozitor într-ale mîncării.
Ciorba de miel făcută de el, cu tarhon și verdețuri, avea un gust fără egal. Petre, încîntat că-i consumăm compozițiile gastronomice, uneori uita să mănînce și altceva decît ouăle roșii pe care le ciocneam la masă.
După ce Petre a plecat în Australia, din oferta alimentară de Paști de la noi din casă au dispărut ciorba de miel și friptura, cu gustul lor fără egal. La fel cum au dispărut și cîrnații, și ghiudemul lui, pe care-i ținea înșirați pe una dintre frînghiile de rufe de pe balcon.
În Australia, din cauza căldurii, Petre nu mai prepară cîrnați de Crăciun. De Paști, n-are clienți în familie pentru ciorba și friptura de miel. Alte gusturi, alte încăperi. Ieri, la orele cînd am putut ieși din casă, ca să-mi plimb mascat cîinii, am trecut pe lîngă prăvălia arabului, cu haloul ei de mirosuri. Pentru prima oară mi s-a părut că intrasem într-un soi de peșteră cu comori a lui Ali Baba, cu curcuma, cu șofran, cu scorțișoară.
1.261 de vizualizări
