Cînd s-a terminat primul război mondial, Arghezi a fost închis la Văcăreşti, pentru trădare. Poetul rămăsese în Bucureştiul ocupat, ceea ce n-ar fi fost o vină, dar mai şi scrisese în ziarele nemţilor, ca filogerman convins ce era. După un an fără o lună, Arghezi a fost eliberat. Cît a stat în puşcărie, poetul a pus ochii pe un teren viran aflat peste drum.
L-a cumpărat de la stat în 1926 şi acolo şi-a ridicat casa, Mărţişorul. Amicilor săi, care se mirau ce i-a venit, le spunea că dacă mai au chef autorităţile să-l aresteze, să n-aibă mult de mers pînă la închisoare. Şi nici pentru soţia lui, Paraschiva, să nu fie deranjul prea mare, în zilele de vizită. Cu vorba asta Arghezi şi-a cobit singur. În 1943, după ce-a publicat „Baroane!“, pamfletul contra ambasadorului Germaniei, a fost arestat din nou. Ştia ce riscă (Antonescu nu se juca), totuşi nu s-a abţinut. Cînd stai peste drum de puşcărie, dracul din celulă nu mai pare chiar atît de negru. Însă, ghinion: prevăzătorul poet n-a fost internat în închisoarea de lîngă Mărţişorul lui, ci tocmai în lagărul de la Tîrgu-Jiu. Singura lui consolare a fost că acolo, de Crăciun, un admirator bogat i-a adus un purcel de lapte.
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012
