Bruges! Orașul celor 71 de magazine de ciocolată, locul (zice-se) de naștere al turismului modern, de când briții plini de parale (după ce-l bătuseră pe Napoleon și aveau în față un secol de „Rule Britannia!”) au descoperit că pe continent se pot îmbăta și merge la curve mai ieftin ca pe Insule; fița cu muzeele ar fi venit, zice-se, dup-aia. Eu n-am de unde să știu dacă a fost așa sau nu. Zic ce mi s-a spus.
Am prins o vreme de să-ți bați câinele cu trotineta: vânt dinspre mare, zloată înghețată la pachet cu ploaie. Ce era să fac? Am rupt 50 de euro din portofel ca să-mi plimb fetele cu trăsura, că ideea cu Bruges a mea fusese („Să vedeți ce-o să ne distrăm!”). Nevastă-mea, fiartă („Să vezi ce-ți iei dacă-mi răcește asta mică”), fiică-mea, la fel („Tati, m-am plictisit! Când mergem să vedem caii?”), era complet aiurea să le trambalez până în piața centrală, la Jan Breydel, și să nu le urc într-una din trăsurile de-acolo. Pe mine mă știți: mai ușor obții apă din Kalahari decât vreun ban din buzunarele mele, dar de data asta mi-am călcat pe caracter, am ales cel mai sexy vizitiu din toată parcarea, am făcut small talk, le-am suit pe fete pe bancheta din spate, le-am învelit cu două pături, m-am așezat în fața lor și am dat bici. Nu eu am dat, Cygnia a dat, c-așa o chema pe vizitie. Calul? Felix.
Tranca-fleaca, mere acre. Fetele mele vorbeau între ele, eu vorbeam cu Cygnia, peste umăr, că ea și cu mine stăteam spate-n spate, cum ar veni; dar plimbarea cu trăsura include o pauză de-un sfert de oră, la Begijnhof colț cu Wijngaardplein, unde Felix a primit apă și ovăz, Cygnia a fumat o țigară, iar eu am ținut-o de vorbă, în timp ce-l frecam pe Felix pe coamă și-l trăgeam de urechi: „Ești de la țară?”.
Da, Cygnia, sunt de la țară. Intuiția îmi spune că și tu. Restul plimbării l-am făcut pe capră, lângă ea, și iată ce-am aflat: este foarte supărată. Foarte! Idioatele de turiste americance i-au făcut viața grea, au lăsat-o fără pâine (are doi copii de crescut), a trebuit tot sindicatul să se bată pentru ea și pentru Felix, au pus și patronii coaiele pe masă, în cele din urmă, iar Cygnia s-a putut întoarce la muncă, cu tot cu Felix. Ce se întâmplase? Idioatele s-au gândit ele cu mințile alea corecte ale lor că Felix este „exploatat” și s-au apucat să-l „apere” împotriva capitalistei setoase de sângele proletariatului cabalin (asta fiind Cygnia). Concret, s-au dus la Primărie și au obținut ordin ca Felix să fie scos din schemă datorită vârstei (are, ce-i drept, 19 ani; pentr-un om ar însemna cam 60), așa că Primăria a trimis animalul la grajdurile „de reformă”, iar pe Cygnia direct în șomaj. Pentru că: toată afacerea cu trăsurile este a trei familii din Bruges, care o controlează de generații. Tradiția impune o legătură extrem de strânsă între cal și vizitiu, adică fiecare vizitiu are trăsura „sa” și calul „său”, patronii nu se bagă, pe cât de bine se îngrijește de atelaj, pe atât de bine câștigă – patronii pretind o sumă fixă și decontează cheltuielile de întreținere, în rest e treaba omului, să muncească cum vrea și să câștige cât poate. Evident, fiecare vizitiu are grijă de calul „său” ca de ochii din cap, că o trăsură se mai repară, dar calul eun animal sensibil, are nevoie de atenție și de igienă, nu e un șobolan sau un Buzea, să supraviețuiască oricum.
Felix aproape că înnebunise stând degeaba în grajdul ăla „de reformă”, de unde mai avea un singur drum de făcut: spre fabrica de salam. L-a salvat Cygnia, a convins alte exaltate să meargă la Primărie, să se bată pentru dreptul lui Felix la muncă (și la viață, implicit), și în final a reușit.
Concluzie: Marx zicea că n-avem de pierdut decât lanțurile. Uite că acum s-a umplut lumea (și America, prima) de-o grămadă de marxițe, care vor să ne facă bine cu sila. Că să nu mai muncim, că să ne odihnim, c-am muncit destul. Dar că nu știm să facem altceva, la asta v-ați gândit, corectelor?!
1.060 de vizualizări
