Uită-te la tine cum arăți, pisică nenorocită!

Am găsit un șoarece chițăind în subsol. Nu-i deloc neobișnuit în perioada asta a anului, dar, ce-i drept, de cele mai multe ori ne întîlnim în pod, printre cutii și vechituri, și mai rar în beci, printre damigene și cartofi. Cu toate astea, am analizat situația profesionist și am decis să chemăm un specialist. „Adu motanul.“ „Acum?“ „Da, acum! Cînd?“ „Acum nu se poate.“ „De ce nu se poate?“ „Păi, e ora aia la care tocmai a mîncat și probabil doarme pe undeva la soare.“ „Atunci trezește-l!“ „Cum să-l trezesc? Nu… că după aia e țîfnos și mă zgîrie.“ „Nu mă interesează, trezește-l pînă nu fuge șoarecele.“ „Nu! Pe bune, găsește altă soluție! Ție ți-ar plăcea să fii trezit din somn și să te pună cineva să prinzi șoareci?“ „Eu nu sînt pisică! De ce mai avem pisică dacă ne e frică s-o trezim din somn ca să nu-i rănim sentimentele?“ „Aoleu! Nu se poate înțelege omul cu tine! Bine, mă duc să-l aduc, dar să facă bine să te zgîrie pe tine, nu pe mine!“ „Mulțumesc frumos!“ „OK, sper că ești mulțumit de ce-ai făcut! L-am trezit din somn și m-a zgîriat! Mă duc să mă dezinfectez!“ „Și motanul?“ „Nu vrea să vină, n-auzi?“ Și uite așa, pînă la urmă am ajuns să prind șoarecele la castron. Am vrut chiar să-l flutur de codiță prin fața cotoiului și să-i fac în ciudă, dar se spăla la ora aia și chiar n-am vrut să-i deranjez programul super-încărcat.