Maghiari, iubiți-i pe români!

Ăsta e un sfat, nu un ordin; dacă tot aveți răbdare de o sută de ani încoace, mai aveți puțină răbdare până la finalul textului, ca să aflați ce vreau să spun. No… am fost acum vreo două-trei luni la o fermă în Valonia (o găsise nevastă-mea pe net, că și ea, ca toate femeile, caută „oferte“!), căreia îi zice Ferme de la Planche, și am făcut acolo traseu de aventură pentru copii. Explic imediat de ce am scris cu italice; nu era nici un traseu, nici o aventură – dar, ce e drept, erau copii. Mulțime! Veniți cu părinții, cu mașinile; am numărat 48 de mașini în parcare, când am plecat, plus cele lăsate brambura pe marginea drumului, că nu mai era loc.

Acum, dacă știm că era 5 euro biletul pentru copii și 10 euro biletul pentru adulți, iar așa-zisul traseu dura în jur de o oră, vă puteți da seama de afacere. Personal de serviciu: două fete. Una vindea biletele (asta era fata fermierului) și una explica regulile de vizitare. (Asta vorbea engleza, germana, flamanda și franceza. Nu le vorbea bine, dar te puteai înțelege cu ea – mai dădeai din mâini, mai dădea ea din mâini, mai râdeai tu, mai râdea ea… de râsul lumii.) Dotările traseului: una bucată măgar; una bucată cal (de tracțiune, cal de muncă); vreo trei bucăți vaci (rasă de carne, nu de lapte – costă prea mult să le mulgi manual, iar pentru mulsul automat îți trebuie câteva sute de vaci, ca să renteze); vreo 10-12 bucăți oi și capre (pe astea nu le-am înțeles); și cinci bucăți lama (Lama glama, pe latinește, ca să nu le confundați cu guanaco, vicunia sau alpaca). Traseul propriu-zis: mergeai prin ferma omului, pe niște cărări de noroi, delimitate (uneori) de garduri – fie garduri vii, prost tunse (din lemn-câinesc, păducel sau sânger), fie garduri de șipci putrezite, știrbe și lăsate-ntr-o parte. De pe cărări făceai poze la șeptel (wow, ce chestie!). La final mergeai în lungul unui pârâiaș, iar dacă aveai credință-n tine, mergeai chiar prin pârâiaș vreo 50 de metri, în trei reprize. Marea găselniță: traseul se parcurgea în picioarele goale. Lăsai încălțămintea și șosetele într-un rastel de scânduri dintr-o șură, țineai minte unde le-ai pus, iar la final te spălai pe picioare la o creplă (cișmea) sau direct în pârâu, apoi te așezai să te odihnești, într-un fel de țarc cu rumeguș pe jos, unde copiii se puteau juca, iar părinții puteau bea care un ceai, care o cafea, care o bere, care un schnaps.

Asta era tot. Veneai cu mașina ta, plecai tot cu ea, fermierul îți lua banii pe traseu și pe consumație, îți dădea o carte de vizită și îți ura „Mai poftiți pe la noi!“. Iar dacă mă întrebați ce-i cu asta, dragi maghiari din Secuime, iată răspunsul: Belgia e tot o Românie, dar pe dos. Adică flamanzii sunt un fel de maghiari, iar valonii un fel de români (limbile sunt teoretic egale, dar flamanda e „minoritară“, iar franceza e „majoritară“) – numai că flamanzii au marea și valonii au muntele, exact invers față de România. Nu discut ce fabrică de bani au făcut flamanzii din litoralul lor; e jignitor să-l compar cu țigănia din Mamaia. Discut însă ce fac valonii din „munții“ lor (care nu se compară cu ai voștri, dragi secui – sau mai exact se compară, așa cum echipa de fotbal Hușana Huși se compară cu Manchester United): îi pun la muncă. Adică la făcut bani din turiști. Evident, turiștii cu bani nu vin de la țară, vin din marile orașe, unde câștigă salarii enorme stând pe scaun (Antwerp, Bruxelles, Ghent, Luxemburg, Köln, Bonn), așa că plătesc bucuroși toate fleacurile: auzi, să mergi desculț prin noroi! Păi, eu toată copilăria numai asta am făcut și nu mi-a dat nimeni nici un ban! Acolo la voi, în Ciuc, Gurghiu, Perșani, Harghita, Baraolt, nu sunt munți de-ăștia de pus la muncă? Oho! Și dacă nu vorbiți românește, ce, valonii vorbesc néerlandais?! Vorbesc pe dracu’! Dar, dacă flamanzii sunt mai bogați ca ei, de ce să nu le ia banii? Asta zic. Nu e nevoie să-i iubiți pe români de-adevăratelea, e vorba să mergeți la idee: „Pupă-i în bot și ia-le tot“.