Regizorul Mircea Daneliuc spune că a renunțat să mai facă filme cînd a înțeles că nu mai vrea poporul. Sper că poporul se răzgîndește, dar cum îi comunică asta lui Daneliuc? După ce a trecut la proză, autorul Probei de microfon a devenit unul dintre cei mai tari autori satirici de azi. Cea mai recentă probă, romanul Coma hindusă.
Cristian Teodorescu: N-am prea întîlnit oameni cumsecade în cărțile tale, în schimb o colecție de proști, ticăloși, slugoși, impostori, zerodocți, patrioți creștini negri în cerul gurii – numai din ăștia vezi în jur sau numai pe ăștia îi pescuiești?
Mircea Daneliuc: De mine vorbești? Nici pomeneală! Cine ți-a spus?! Ceva umor n-ai găsit? Cu toate că, spre deosebire de mulți concetățeni, văd jegos, n-am ce face. E o afecțiune. Dar, jegos-jegos!…
C.T.: Caragiale își iubea personajele („Uite ce drăguți sînt!“). Tu, pe ale tale – nu prea, spre deloc. Nu e obositor?
M.D.: Nu mi-e clar. Cum adică să le și iubesc, din moment ce trag de ele să fie vii? Pe Newton l-a întrebat cineva dacă iubește gravitația? Sau pe Iohannis de „România educată“? Ca să rămînem în pleasna fizicii… Treaba mea e să fie autentice; dacă-i ceva de iubit aici, iubește-le tu, ce să-ți spun? Eu nu pot lectura autori care se iubesc cu pesonajele lor, mi se pare dizgrațios, îmi iese ciuperca atletului. Nu-i asta relația firească dintre scriitor și protagoniști, ajungi să-i confunzi. De unde știi că nea Jean își iubea personajele, de altfel caragialiene?
C.T.: El a zis-o. Cineva l-a citat (Zarifopol). Eu l-am citat pe cel ce l-a citat. (E drept că și Ibrăileanu l-a citat cu zicerea „Îi urăsc, mă!“. O fi zis-o la nervi.)
M.D.: De aia l-au așteptat afară cu bîta după o premieră? Nu te-au sîcîit și pe tine în școală că singura persoană la care dramaturgul pare că se uită cu simpatie ar fi Cetățeanul turmentat? I-a ieșit un alcoolic neagresiv, asta-i tot, poți, dacă vrei, agrea un bețiv, mai ales cînd e neaoș, dar pe termen scurt, totdeauna. De aceea e și personaj secundar. Sînt sigur că detesta ce vedea, de Jean vorbesc, altfel nu emigra, dar voia să rămînă și om de lume în mod simultan, cu monoclul ăla și mustața. A preferat să se mențină în zona în care s-au exersat și Labiche, și ceilalți pe care îi prețuia. Nu ca Eminescu, săracul. La Eminescu-i prăpăd! Eminescu intra în ploșnițăraie la rupere. Ăsta-i și unul dintre motivele pentru care-a făcut Caragiale congestia cerebrală la Berlin și nu în patrie, la balamuc, cu o cărămidă în cap. Vrei să știi dacă-i obositor?… Nu.
C.T.: În pandemie am văzut ticăloșia în stare pură, nesimțirea cu principii și golănia ineptă drapată cu „sfîntul tricolor“. De unde au ieșit toți ăștia?
M.D.: Tot de-acolo. Și oricît i-ai băga îndărăt, n-ai nici un folos, ies mai fomiști decît au intrat. Te întrebi cum se poate una ca asta într-o țară cu oameni atît de ospitalieri și atît de porniți pe fecioria naturii, cu pumnul ridicat deasupra cepei și cu frica lui Dumnezeu? Sînt fiii lor, nepoțeii, verișorii, nănașii. N-ai ajuns încă sus, la mitocănia de partid și de stat? Nu-i nimic, antrenează-te în bătătură, răbdare…! Într-o zi, tot îi faci. Orice epidemie nedeclarată e făcută să potențeze viclenia, prostia și gazele jupînului. Asta mi se pare că văd. Nu te poți adapta decît în blegie.
C.T.: Politicienii – de la noi și de aiurea – au politizat și COVID-ul. Ce nu face omul pentru un vot! Totuși, chiar și cînd e vorba de viață și de moarte?
M.D.: Vai de mine! Observă că nu s-au zgîrcit, mi-au închis spitalul care-mi era drag, m-au încuiat în casă – o treabă profesională, am apreciat. Mulți arafați, mulți nicușori. Visez la un canal. Cînd or să cadă-n dizgrație, să facă și ei un canal pentru țară. Brașov-Agigea.
C.T.: În cărțile tale, teoreticienii conspirației o duc bine, fac impresie, iar liftul lor merge numai în sus. Dar nici în viața de toate zilele sita socială nu-i cerne – chiar înghițim orice?
M.D.: Da.
C.T.: Unde te întorci dai de hoții de la stat și de pe unde se mai poate. Cine nu fură în România?
M.D.: Io. Noi, cei din insulele Clotilde.
C.T.: Ce e în mintea popilor care anatemizează vaccinarea? De unde li se trage?
M.D.: Nu toate vaccinările, căci de unele au avut și ei parte. Numai cînd se simte ceva dubios. N-au toți simțul ăsta. Că-s popi sau altceva, nu contează. De fapt, nici nu-i înțeleg. E vorba de două pîini și trei mici… Îți sună a ceva?
C.T.: De ce trebuie să fie momit românul cu mici și suc gratis ca să se vaccineze?
M.D.: Pentru că-s gratis… Gratis, dragă! Demnitatea nu-i un sentiment natural, e dobîndit. Ce-i drept, rar. Mai naturală e pofta superioară de mici. Am putea merge și noi, dar am depășit vîrsta. Mici și suc gratis, realizezi?! S-ar admite să te înțepe și-n jugulară, dacă s-ar cere. Marea majoritate nu mai e interesată de facerea de copii, ficatul e deja stafidit, ce să le mai dăuneze? Ți se pare că-i ironizez? Îmi bat joc, îi socot lipsiți de onoare?… Nu eu. Cineva a descoperit asta cu mult înainte. De aici, de unde îți scriu, arăt cu degetu-n sus.
C.T.: Anul ăsta, treizeci la sută din absolvenții de liceu au zis pas Bacului. La asta se gîndea personajul jucat de Dinică în Patul conjugal cînd zicea „prevăz vremuri nasoale!“?
M.D.: Mă tem că și. Nu se implementase încă „România educată“ pe vremea aia, aveam doar „Aici sînt banii dvs.“, atît. Păi, dacă le ieșea chestia cu educația, mai intrau la mursecare unii cu patru procente? Hoția se exhibă la vedere, în transparență, la televizor, cu sacii cu voturi, cu ce dorești. N-ai sentimentul că se induce impresia de normalitate a prăduielii într-o țară neguvernată? Votul – eu am terminat-o cu el – a ajuns un fel de gest neglijent, singurul gînd răcoros e că dacă așa au ales, atunci să aibă gunoi și în nări! Gunoi, cu noi pe lîngă boi, era o romanță. Și Viv la Franță, ce naiba!
C.T.: N-au trecut cam mulți ani de la ultimul tău film?
M.D.: Mulți, puțini, a fost ultimul. Am încetat cînd am înțeles că poporul n-are nevoie.
C.T.: De ce ai făcut dintr-un polițist, e drept cu grad mare și pensionat de tînăr, protagonistul noului tău roman, Coma hindusă?
M.D.: Îmi place mult Poliția, stă lîngă mine, la cîteva străzi și din cînd în cînd îi arunc lalele peste grilaj. Și polițiștii îmi plac, săritori, băieți de metabolism indexat, fete țais. Nu mă satur privindu-i, deși mă tem că-i o infracțiune. Din cînd în cînd îmi fac singur dreptate, cînd obosesc să-i aștept, fă-ți și tu și-ai să vezi cum sar greucenii, huidumele alea cu viscere proeminente în care circulă ceafa de porc în stări lichide/gazoase, nu se poate să nu-i fi văzut, ăia care umblă în cete de patru sau cinci, capabili să răpună în cinșpe minute orice moș edentat, nemascat, nesupus. Ce mușchi, ce slănină, siguranță, încredere, alea! Ipingescu – o tataie senilă, nu se mai stă de vorbă așa; forță, tati, și determinare; de bătăliile de la Deva și de la Arad știi ceva? Dar cum au șters ei trotuarul cu Ilie Năstase, ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut?!… Oameni răi îi mai iau din cînd în cînd la cercetat pentru șpăgi, cu toate că nu se confirmă.
Nu-i un roman polițist, e un polițist de roman, m-am gîndit la profesia lui aducîndu-mi aminte cu drag de-o împrejurare din zilele Loviturii. Era după ce Omul luase elicopterul, ninsese abundent și nu reușeam să-mi scot mașina din șleau. Atunci l-am văzut cum se apropie și duce mîna la cozoroc. Pot să v-ajut, îmi permiteți? Am crezut că mă invită la dans. Nu știu dacă mi-am permis să-i permit, căci eram stupefiat cu desăvîrșire. Împingea din spate, s-a opintit cît s-a opintit și m-a eliberat. Nu-mi venea să cred. Mulțumiri Miliției, zic. Nu mai sîntem milițieni, ne facem Poliție, mă corectează fratern… A, da?
4.746 de vizualizări
