Singurul desantist care scria proză fantastică încă de la începuturile sale literare, George Cușnarencu, era, într-un timp, nelipsit la cenaclu. Pe atunci era traducător la o întreprindere. Asta cred că îl îmboldea. După ce a ajuns tehnoredactor la Flacăra lui Păunescu nu mai avea timp nici să scrie. Pe atunci, Cușnarencu avea părul cenușiu – o coamă uriașă de leu blînd. Înalt, solid, cu privire zîmbitoare, era de o bonomie căreia nu-i rezistau nici cei mai încruntați dintre noi. În jurul lui se lumina locul. Cînd mai apărea la Junimea, George ne povestea cu umor, în serial, ce făcea Păunescu la revistă. De la el am auzit prima oară istorioara cu Păunescu pe terenul de fotbal. Echipa poetului nu se descurca, dar Păunescu era și arbitru, așa că a oprit jocul și a dictat următoarele: „Penalty și trei la zero pentru noi!”. Și tot George observase că Păunescu – pe vremea cînd aduna cu cenaclul lui zeci de mii de oameni pe stadioane – avea momente de anxietate de care, în ziua de apariție a revistei, încerca să scape scoțînd articolele din pagini și vîrînd altele în locul lor: prospături sau șpeckuri de care-și aducea aminte iluminat. Se potolea noaptea tîrziu de-abia cînd îi spunea secretarul general de redacție că revista pierde provincia, adică trenurile de noapte. Văzut de Cușnarencu, Păunescu căpăta trăsături de personaj fantastic. Semăna cu orcile care înotau capricioase în povestirile lui George.
Crohmălniceanu, care scria și el proză fantastică – încă nu publicase Istoriile insolite –, avea grijă de această pasăre rară care nu se lăsa tulburată de textualism. Dar marele lui susținător era Nic Iliescu. (Și viceversa era valabilă!)
Cînd ne citea ce mai scrisese, George mai izbucnea în rîs înainte de a ajunge la poanta care urma. Apoi, brusc serios, spunea un „Mă scuzați!” jenat, la care Nic îi răspundea: „Se acceptă, dar nu ne abuza!”. George, băiat bine crescut, n-ar fi vrut să abuzeze, dar nu se putea abține. După un minut, două, iar îl lua rîsul, iar „Mă scuzați!” și Nic, simulînd o gravitate contrariată: „George, ne abuzezi!”.
În ședințele în care citea Cușnarencu eram toți mai relaxați ca de obicei – cu el n-aveam nevoie să punem în funcție detectoarele de talent, fiindcă ar fi piuit tot timpul. Ne bucuram de text și ne uitam din cînd în cînd unii la alții cu un aer încîntat: le are George!
Așa înalt și solid cum era, Cușnarencu umbla cu bicicleta – Diamantul independenței sale față de îmbulzeala urît mirositoare din vehiculele ITB-ului. Mulți ani după aceea, cînd l-am văzut o dată pe stradă, mergea pe aceeași bicicletă, aproape neschimbat. Doar lunga lui coamă de leu albise. Un alb strălucitor, ca o flacără de sudură, care te făcea să întorci capul după el. Iar undeva în spatele lui George înota optimistă prin aer o orcă.
1.803 vizualizări
