Doar trei decenii de moțiuni răzlețe

După 1991, în Constituția României au apărut moțiunile. Cele simple și cele de cenzură. Cele simple erau și sunt simple acte prin care o parte a Parlamentului își poate arăta lipsa de susținere față de un membru cu grad de ministru al Guvernului. O moțiune simplă, însă, chiar dacă obține voturile necesare pentru a fi considerată acceptată, nu are nici o urmare legală. Moral, un ministru împotriva căruia s-a depus o moțiune ce a și fost votată de majoritatea parlamentarilor ar trebui să demisioneze sau să fie demis de către premier. Dar nu morala primează în politica românească, ci legea, iar cele două nu sunt întotdeauna similare. Legea nu prevede înlăturarea unui ministru împotriva căruia a fost adoptată o moțiune simplă. Exemplul cel mai grăitor este chiar Florin Cîțu: de două ori, în decembrie 2019 și în mai 2020, au fost adoptate moțiuni simple împotriva ministrului de Finanțe Cîțu, niciodată acesta nu a fost demis. În actualul ciclu guvernamental, început în 2019, a mai existat o moțiune simplă adoptată, împotriva fostului ministru al Sănătății, Nelu Tătaru. Nici acesta nu a pățit nimic, rămânând ministru până la finalul mandatului său. Nici Monica Anisie, Marcel Vela, Adrian Oros sau Violeta Alexandru n-au părăsit fotoliile de miniștri după adoptarea unor moțiuni simple împotriva lor.

Moțiunile de cenzură, însă, sunt altă poveste. Sunt mai radicale. Pentru că o moțiune de cenzură care obține voturile majorității parlamentarilor duce, implicit, la demiterea guvernului. Lucru ce, în acest moment, nu este fără precedent.

De la adoptarea Constituției din 1991

și până în 2009 (când deja aveam o Constituție revizuită în 2003), nici măcar o singură moțiune de cenzură inițiată în Parlament nu a avut succes. Chiar dacă au existat de multe ori semnăturile necesare pentru depunerea moțiunilor, nu au existat voturile necesare pentru adoptarea lor. Cele 19 moțiuni de cenzură depuse și respinse până în octombrie 2009 sunt următoarele:

14 martie 1993 – Moţiune de cenzură privind Strategia de reformă economico-socială a programului de guvernare introdusă de 122 deputaţi şi senatori FSN, PNŢCD, UDMR, PNL-AT, PNL-CD, PER, PAC, minorităţi şi un independent – respinsă;

31 august 1993 – Moţiune la raportul preliminar al comisiei pentru cercetarea unor cazuri de corupţie depusă de 150 senatori şi deputaţi din PD, PNŢCD + PER, UDMR, Grup Liberal şi PSDR – respinsă;

7 decembrie 1993 – Moţiune de cenzură privind Falimentul politicii economice a Guvernului şi pierderea totală a credibilităţii, introdusă de 187 deputaţi şi senatori PNŢCD, PD, UDMR, PL ’93, PDSR, PAC, PER, PNL-CD, PL – respinsă;

22 iunie 1994 – Moţiune de cenzură privind Nerespectarea Constituţiei, depunerea proiectului bugetului de stat pe anul 1994 cu întârziere de 7 luni, depusă de 141 deputaţi şi senatori PNŢCD, UDMR, PL ’93, PD, PAC, PSDR, PER, PNL-CD şi doi deputaţi independenţi – respinsă;

13 decembrie 1994 – Moţiune de cenzură privind Stoparea privatizării, scăderea nivelului de trai, manifestaţia de protest de la Reşiţa, introdusă de 164 deputaţi şi senatori PNŢCD, PER, PNL-CD, PD, UDMR, Grupul Liberal, PSDR, PAC şi trei deputaţi independenţi – respinsă;

29 mai 1997 – Moţiune de cenzură referitor la Incapacitatea Guvernului Ciorbea de a guverna ţara, depusă de 140 deputaţi şi senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PDSR, PUNR, PRM – respinsă;

5 iunie 1997 – Moţiune de cenzură referitor la Angajarea răspunderii Guvernului asupra Programului de măsuri privind reforma globală, introdusă de 143 deputaţi şi senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PDSR şi PUNR – respinsă;

17 decembrie 1998 – Moţiune de cenzură referitor la Incapacitatea executivului de a guverna ţara, depusă de 143 deputaţi şi senatori aparţinând Grupurilor parlamentare ale PDSR, PUNR şi PRM – respinsă;

15 mai 1999 – Moţiune de cenzură referitor la Angajarea răspunderii Guvernului asupra Proiectului de lege privind accelerarea reformei, introdusă de 158 senatori şi deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale PDSR, PRM, PUNR, 11 senatori şi deputaţi independenţi şi un deputat de la grupul minorităţilor naţionale –respinsă;

18 decembrie 2001 – Moţiunea de cenzură referitoare la Angajarea răspunderii Guvernului asupra Declaraţiei de politică generală privind bilanţul primului an de guvernare, depusă de 189 senatori şi deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale PNL, PD şi PRM – respinsă;

27 martie 2003 – Moţiunea de cenzură „Mafia sufocă România – Corupţia Guvernului PSD sărăceşte România“, introdusă de senatori şi deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale PRM, PD şi PNL – respinsă;

16 iunie 2005 – Moţiunea de cenzură „Dictatura şi incompetenţa Guvernului Tăriceanu împotriva integrării europene a României“, depusă de 133 deputaţi şi senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD – respinsă;

15 februarie 2006 – Moţiunea de cenzură Anti-reforma sănătăţii, introdusă de 160 senatori şi deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD şi PRM – respinsă;

1 iunie 2006 – Moţiunea de cenzură „Guvernul Tăriceanu – Fapte şi minciuni“, depusă de 123 deputaţi şi senatori PSD – respinsă;

4 iunie 2007 – Moţiunea de cenzură „Guvernul Tăriceanu trebuie să plece“, introdusă de 119 deputaţi şi senatori – respinsă;

4 septembrie 2007 – Moţiunea de cenzură „1.000 de zile de haos. Sfârşitul guvernării de dreapta“, depusă de 140 deputaţi şi senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD – respinsă;

29 octombrie 2008 – Moţiunea de cenzură „Educaţia rămâne, Guvernul pleacă“, depusă de 130 deputaţi şi senatori, retrase două semnături – nu a mai fost dezbătută;

4 mai 2009 – Moţiunea de cenzură „Marea păcăleală PDL-PSD“, depusă de 124 de senatori şi deputaţi PNL şi UDMR – respinsă;

17 septembrie 2009 – Moţiunea „Guvernul PDL-PSD a hotărât: «Decât muncă fără rost, mai bine puţin şi prost»“, introdusă de deputaţi şi senatori PNL şi UDMR – respinsă;

Pe 6 octombrie 2009 a fost depusă

o nouă moțiune împotriva Guvernului. Între timp, însă, Guvernul nu mai era chiar același ca în septembrie 2009, lucru ce a și permis, de altfel, depunerea unei noi moțiuni de cenzură de către aceleași partide în aceeași sesiune parlamentară. La data de 1 octombrie 2009, miniștrii alianței PSD-PC din cabinetul Boc și-au dat demisia în bloc. PDL și-a asumat, tot pe 1 octombrie, un guvern minoritar, cu o componență redusă, de doar zece miniștri. Pe 6 octombrie a fost depusă moțiunea de cenzură, iar pe 13 octombrie aceasta a fost votată. Obținând votul a 254 de parlamentari, moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Boc a fost adoptată, acesta fiind primul guvern demis prin moțiune de cenzură din istoria României.

România aflându-se în plină campanie electorală pentru alegerile prezidențiale, Traian Băsescu a desemnat doi premieri (Lucian Croitoru și Liviu Negoiță) de sacrificiu, care nu au constituit guverne. De-abia după realegerea sa ca președinte, Traian Băsescu l-a redesemnat pe Emil Boc drept premier, acesta alcătuind un nou guvern, sprijinit din Parlament cu ajutorul UNPR, partidul proaspăt rupt din PSD de către Gabriel Oprea.

Între 2010 și 2012,

Guvernul Emil Boc a mai supraviețuit unui număr de șapte moțiuni de cenzură. În cele din urmă, după mișcările neinspirate ale lui Traian Băsescu din iarna începutului de 2012, Emil Boc a demisionat alături de întregul său guvern pe data de 6 februarie 2012.

Pe 9 februarie 2012 și-a intrat în pâine Guvernul Mihai-Răzvan Ungureanu. Dar nu pentru multă vreme.

Pe 18 aprilie 2012 a fost depusă o moțiune de cenzură împotriva Guvernului Ungureanu, moțiune care a fost adoptată pe 27 aprilie 2012. Guvernul de doar o lună și jumătate al domnului Ungureanu a devenit, astfel, al doilea guvern demis prim moțiune de cenzură.

Au urmat alte moțiuni de cenzură

lipsite de succes împotriva guvernelor Ponta (patru la număr, între 2012 și 2015). Guvernul Cioloș a scăpat fără moțiuni de cenzură, în schimb, în doar șase luni de existență, Guvernul Grindeanu a avut parte de două moțiuni de cenzură. A doua, depusă pe 21 iunie 2017, a fost inițiată, pentru prima dată, de chiar partidul din care provenea premierul și a și fost, în premieră, adoptată.

Sorin Grindeanu a fost, așadar, al treilea premier demis prin moțiune de cenzură, iar Viorica Dăncilă a fost al patrulea premier demis prin moțiune de cenzură, pe 10 octombrie 2019. Pe 20 februarie 2020, Ludovic Orban a intrat și el în clubul select al premierilor demiși prin moțiune de cenzură. Restul moțiunilor depuse de atunci și până astăzi au rămas fără rezultat.

Acum ne aflăm în fața unei alte premiere:

o moțiune depusă de către unul dintre partidele aflate la guvernare și spectrul unei moțiuni paralele depuse de cel mai mare partid aflat în opoziție.

La mijloc se află speranța că schimbarea premierului ar putea însemna și schimbarea în bine a vieții românilor. O speranță ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de realitatea pe care ne-o pot oferi politicienii.