Mitoşeru-Mărculescu, monstrul cu două spinări

Imaginaţi-vă opusul unei creaturi cu două capete. Două entităţi separate care sînt atît de asemănătoare în incapacitatea de a forma un gînd coerent încît frunţile lor înguste par a se contopi în una singură, punînd la bătaie fiecare dintre ei unicul neuron ca să formeze o sinapsă amărîtă. Vorbesc, evident, de­spre hibridul Costin Mărculescu – Mihai Mitoşeru. De aici încolo o să presupun că sînteţi nişte oameni normali şi nu aţi auzit de dubioşii ăştia doi. Deci o să vi-i descriu pe scurt. 

Mihai Mitoşeru este un cetăţean chel, cu privire timidă, de om prins în curtea vecinului cu o găină sub tricou, care încearcă să explice cum a greşit el curtea, pentru că atunci cînd era mic nu ştia care-i stînga şi care-i dreapta şi proasta aia de găină i-a sărit sub tricou de nebună. Iar Costin Mărculescu, mă rog, cred că există un sindrom asociat cu faţa aia. Natura se uită la faţa lui şi spune: „Scuze, nu ştiu cum s-a întîmplat chestia asta. M-am dus pînă la baie să mă piş şi cînd m-am întors apăruse ăsta“. Meseria lor e de invitat de avarie la emisiunile mondene, cînd nu se întîmplă nimic. Îşi dau cu părerea despre oricine, se implică în scandaluri cu care nu au nici o legătură şi chiar inventează poveşti absurde pentru audienţă. 

Dar nu despre asta vreau să vorbesc. E plictisitor. Cui îi pasă ce părere are Costin Mărculescu despre părerea lui Mihai Mitoşeru despre Oana Zăvoranu? Nu. Partea interesantă a sistemului Mitoşeru-Mărculescu este simbioza bizară dintre ei doi. Niciodată nu sînt la mai mult de 10 metri unul de celălalt. E clar că separat nu au cum să funcţioneze, dar e miraculos cum s-au găsit ei, ambii la fel de deştepţi ca un sac de cartofi, să colaboreze. Să combine vocabularele fiecăruia de 50-100 de cuvinte în fraze aproape coerente şi să se ducă la televizor să vorbească. Cînd nu sînt la televizor, probabil fac flotări unul cu altul în spate, ca să facă muşchi, şi se spală după urechi reciproc. De fapt, toată problema mea este că sînt invidios. Eu n-am un prieten de-ăsta cu care să-mi combin puterile ca să numărăm împreună un copac. Să mă apuc să citesc un ceas şi, dacă uit unde am rămas, să pună el degetul ca să nu mă pierd. Că pînă la urmă despre asta e povestea lor. Nu despre două entităţi care adunate formează un retard funcţional. E despre prietenie.