Nimic nu arată mai bine absurdul în care ne mișcăm și care ne-a devenit atât de propriu decât felul în care ne jucăm zi de zi cu „locurile de la ATI“. Nu mai sunt locuri la ATI. Sau: mai sunt doar cinci locuri la ATI în București.
Iar asta se întâmplă în timp ce, zi de zi, vedem reportaje despre cum secțiile de Primiri Urgențe sunt folosite pe post de Terapie Intensivă, acolo fiind sute de pacienți claie peste grămadă. Și după ce am văzut încă de la celelalte valuri că ambuteiajul de paturi din multe spitale nu are nimic de-a face cu Terapia Intensivă în termeni reali, ci cu zilele unui dezastru mai degrabă, cu orele care urmează unei calamități. Cred că ne-am obișnuit să vorbim despre România ca despre o țară. Ne jucăm de-a o țară. Îi imităm și noi pe „oamenii mari“. Sistemul medical e picat de mult, de săptămâni bune, dar de la președinte până la ultimul consilier de secretar adjunct de orice, toți trăiesc cu impresia că acea limită care nu trebuie trecută nu a fost trecută. Doar că fix asta e realitatea: așa arată când se trece o limită. Mulți morți, un sentiment general de panică, o minciună generalizată. Nu încetăm să ne convingem că stăm pe ceva care funcționează, care are un sens, care permite viața.
1.360 de vizualizări
„Mulți morți, un sentiment general de panică, o minciună generalizată.”
Nu cumva suntem in stare de razboi si „aia marii” inca n-au aflat, ca s-o proclame?