Lui George Simion îi cad tot mai repede penele de heruvim politic. Aura de băiat energic și cinstit, încărcat cu energia pură a naționalismului mîntuitor, se topește, iar în locul ei rămîne doar luciul frezei de bătăuș la peluză.
AUR e un partid cu creștere impetuoasă, iar această neașteptată explozie de popularitate i se datorează în mare măsură lui Simion, care apare atît de des la televizor și pe Facebook, încît a devenit rația zilnică de nebunie a triburilor animate de patriotism. Dacii din Cîmpia Getică, agatîrșii din Ultrasylvania și chiar boii (tribul, nu animalul) din Moldova îl adoră. Patrioții treziți din somn își descoperă ideile în filmulețele cu George Simion adunînd oameni, vorbind la megafon, hărțuindu-l pe Cîțu sau luîndu-l de cap pe Virgil Popescu. Toate golăniile deprinse în galeria de fotbal au acum valoare de întrebuințare, sînt fapte vitejești și corespund nevoii generale de revoltă. Așa că George Simion, tînăr și cu studii precare, s-a trezit luat pe sus de propria importanță.
Puterea are nu doar bolile ei, ci și propriile legi. Iar legea numărul unu e că, odată dobîndită, puterea nu se dă și nu se împarte. Mai ales cînd ți se întinde pe tavă ca o țărăncuță goală, lungită pe tricolor. Prin urmare, războiul cu celălalt pretendent la tron, Claudiu Târziu, era inevitabil. Dar cum ambii co-lideri înțeleg că AUR înseamnă ceva doar dacă nu se rupe, lupta se dă pe un teritoriu nesecesionist. Nici unul nu pune problema unei ruperi, a unei împărțeli românești care ar dezamăgi suporterii. De aceea, și Simion, și Târziu adună credite personale pentru înfruntarea din martie, de la congres.
George Simion se pozează cu tot felul de personaje notorii și colorate, controversate, condamnate, acoperite sau descoperite, apropiate de Rusia sau de pușcărie. A luat la rînd întreaga listă de aventurieri, de la maestrul Dan Diaconescu la micul isteriopat antivaccinist și antieuropean Dan Chitic, și de la suveranistul antonescian Călin Georgescu la securistul inutil și derutat Cristian Diaconescu. L-a trecut și pe Teodorovici pe coloana de contacte cu „specialiști“, ca să se vadă că, la o adică, el poate aduna mai mulți băieți de oraș decît Târziu. Care Târziu a fost în stare, de dragul luptei cu Simion, să-și calce pe inimă și să lovească în pro-legionarul Călin Georgescu, tocmai pentru că fusese propus premier, și multe altele, de rivalul său. Alături de Sorin Lavric, Târziu își proiectează o imagine de ideolog conservator, gata să tempereze excesele lui Simion, pe care îl acuză de relații extraconjugale cu PMP. Tot în tabăra lui Târziu e și Marius Lulea, așa-zisul finanțator al partidului, un personaj cu aceeași simpatie pentru mareșal, prea sărac ca să fie chiar ce se spune că este.
E destul de clar că George Simion va cîștiga acest război și că va fi ales unic președinte al partidului la congresul pe care l-a anunțat în martie. Și, sub imperativul nedivizării partidului, le va împărți funcții de consolare adversarilor săi Târziu, Lulea și Lavric. Numai că George Simion începe să nu-și mai înțeleagă calul pe care călărește. AUR e puternic cîtă vreme rămîne ceea ce au crezut susținătorii lui că este, adică un partid radical, ferm în convingeri, dedicat ideilor fixe îndrăgite de daci: patrie, fotbal, suveranism, conspiraționism și oleacă de bătaie. În momentul în care acest mesaj radical se diluează prin import de clovnerie generală, prin alianțe cu securiștii lui Băsescu, nebunia lui Dan Diaconescu și cu „specialiștii“ PSD, se estompează amprenta specială a partidului, atît de bine brodită de proiectanți.
Pe măsură ce crește în relevanță electorală, AUR începe să piardă în relevanță politică și se duce spre magazia unde Serviciile își depozitează, de obicei, sculele.
