Un moșuleț de culoare, genul homeless-hippie, dar parcă nițel mai îngrijit, iese dintr-un bar, țînînd în mînă o sticlă împachetată într-o pungă de hîrtie. Trage o dușcă, încîntat, și, cînd să-și continue drumul, observă că, doi-trei metri mai încolo, un polițist îl urmărește cu atenție, jucîndu-se cu bastonul din dotare. Moment de confruntare vizuală. Fără un cuvînt, omul legii își ia elan și, cu o lovitură perfectă de baseball, îi spulberă în țăndări recipientul proprietarului rămas încremenit, cu gîtul sticlei în mînă, statuie vie a spaimei și contrarierii.
Sergentul Jenkins este membru al Gun Trace Task Force, departamentul Poliției din Baltimore care se ocupă cu confiscarea armelor deținute ilegal de cetățeni. Învățați de sistem, de practica pe teren de zi cu zi, să fie duri și nemiloși cu suspecții, pentru Jenkins și colegii lui orice trecător de pe stradă într-o zonă rău famată e un posibil infractor. Într-un oraș cu populație majoritar de culoare,în numele reducerii criminalității, comportamentul forțelor de ordine a atins de mult roșul pe scala agresivității și incorectitudinii. De la planul neoficial de reținere și urcare în dubă a tuturor celor prezenți la locul raziilor, pentru justificarea activității și plăților de ore suplimentare, lucrurile degenerează treptat spre conexiuni mai mult decît în scopuri informative cu dealer-ii de droguri și confiscări de bani găsiți în casele percheziționate, care nu mai ajung cu proces-verbal în casieria unității.
Activitatea asta lucrativă în folos personal a gun tracer-ilor nu e deranjată multă vreme de cei din conducere. Din mai multe motive, de la interese politice clasice la neglijență și nepăsare: din cauza primarului, șeful Poliției, care vrea rata criminalității joasă, cu orice preț, a șefilor de echipă, care nu numai că tolerează, dar și încurajează brutalitatea subordonaților, a procurorilor, care nu sancționează abuzul oamenilor în uniformă, indiferent cîte plîngeri sînt depuse împotriva lor. Procedurile ilegale și corupția diverșilor oficiali devin caz pentru o anchetă FBI abia după ce, la insistențele unei avocate din Departamentul de Justiție pentru drepturi cetățenești, veteranul Gun Trace Task Force acuzat în mai multe plîngeri, dar încă în funcție, este, în sfîrșit, arestat.
Montat în stil documentar, cu cadre gen capturi de cameră de supraveghere sau înregistrat interogatorii și fără muzică pe fundal, We Own This City povestește chestii care s-au întîmplat relativ recent, cu ambiția de a reproduce rețeta din The Wire. Asemănarea nu-i deloc întîmplătoare, serialele share-uind aceiași creatori și o parte dintre actori. Problema cea mai mare a lui The Wire 2.0 este editarea primelor episoade: 13 ani mai devreme, prezent, trei luni mai devreme, prezent, săptămîna trecută, azi – povestea sare des înapoi în timp, ca să explice situația și background-ul personajelor, dar o face incoerent, desfășurînd multe fire narative cu oameni despre care încă nu știi nimic. Pînă te prinzi despre cine și ce-i vorba, care-i corupt și care nu, te simți un pic pierdut în evenimente, confuz și frustrat. Ca să nu uiți detalii și să înțelegi tot ce se întîmplă pe ecran, We Own This City trebuie văzut tot odată, ca pe Netflix, nu la șapte zile, cum îl pune HBO. Deci, fani The Wire, mai aveți răbdare încă două săptămîni pînă la difuzarea ultimului episod și, cît așteptați, pregătiți-vă atenția pentru o continuare a nesfîrșitei saga americane despre violență urbană, abuzuri, fraudă și corupție începute încă de acum vreo sută de ani, pe timpul gangsterilor și al Prohibiției.
We Own This City, 2022-, dramatizarea TV a unor întîmplări reale, adaptat de George Pelecanos și David Simon după cartea omonimă a lui Justin Fenton, șase episoade de 58 de minute, difuzat de HBO Max.
