Cu cărțile sale despre călătorii români cu trenul prin lume și despre compatrioții noștri care se duceau la Karlsbad, istoricul Radu Mârza mi-a stîrnit o mai veche curizitate. De unde-i vine românului instinctul migrației sezoniere care-l duce vara în Grecia, la turci și la bulgari, dar și în Zanzibar, iar iarna, ca pe păsări, în țările calde?
Cristian Teodorescu: De unde li se trage românilor turismul în străinătate?
Radu Mârza: Înainte de turiști au fost călătorii. Despre turiști putem vorbi doar din veacul al XIX-lea, dar românii au călătorit și înainte. Ca să răspund direct la întrebare: li se trage din poziția geografică a spațiului românesc, o poziție de mijloc între Europa centrală și apuseană și Europa răsăriteană, ceea ce a facilitat călătoriile, mobilitatea. De-a lungul istoriei, românii au călătorit în toate direcțiile, înspre toate punctele cardinale. Unii mai departe, alții nu chiar departe, dar au călătorit. I-au pus pe drumuri diferite motivații: militare, economice, comerciale, culturale, politice. În Evul Mediu, păstorii valahi ajungeau cu turmele lor pînă în munții Tatra, în Moravia și în Galiția. Membrii familiei Cîndea de Rîu de Mori din Țara Hațegului l-au însoțit pe Ioan de Hunedoara în toate marile sale campanii militare, în Țara Românească, în Bulgaria de astăzi, în Bosnia, iar mai tîrziu, pentru „credincioase slujbe“ pe care le-au prestat, au primit demnități de la regii Ungariei prin părțile de răsărit ale Slovaciei de astăzi.
C.T.: Nu cred că domnitorii Țărilor Române se duceau la Stambul în scopuri turistice.
R.M.: Mihai Viteazul a fost la Constantinopol, dar și la Viena și la Praga… Negustorii ajungeau cu mărfurile lor, uneori cu turme de animale, pînă la Lipsca. Ba un Nicolae Milescu Spătarul, boier moldovean intrat în serviciul țarilor Rusiei, călătorește în China. Despre Horea se spune că a călătorit la Viena pentru a-i prezenta împăratului Iosif al II-lea doleanțele românilor din Transilvania. La fel, Tudor Vladimirescu a călătorit, cu treburi, la Viena, iar Badea Cîrțan la Roma, pe jos. Boierul Barbu Știrbei se încumetă pe la 1796 să meargă la băi la Carălspat (Karlsbad), unde face senzație, de acolo la Bad Pyrmont și Lipsca, în Germania.
C.T.: Care au fost marii noștri turiști și cu ce s-au ales din călătoriile lor?
R.M.: Greu de spus care au fost marii noștri călători/turiști. Depinde din ce unghi privești. Excepțională este călătoria lui Nicolae Milescu în China, de pe urma căreia ne-au rămas cîteva lucrări de călătorie. Excepționale sînt de asemenea călătoriile unui Julius Popper în America de Sud, a lui Emil Racoviță cu celebra expediție a navei „Belgica“, de pe urma cărora au rezultat cîteva lucrări și materiale documentare. Un scriitor și un istoric de artă precum Petru Comarnescu călătorește în anii 1930 în America și o străbate în lung și-n lat, ba o înconjoară cu vaporul din California pînă pe Coasta de Est, via Canalul Panama. Și el a scris o carte de călătorie foarte frumoasă: Chipurile și priveliștile Americii. Dar cei mai mulți călători, mulți dintre ei anonimi, nu au lăsat în urma lor opere literare sau alte mărturii, ci eventual o schimbare de mentalități, o anumită nonșalanță în raport cu lumea largă. Mi se pare interesant cazul românilor ardeleni care pe la 1900 (ca și în epoca interbelică) s-au pus în număr mare pe drum și s-au dus în America să-și facă un rost. La fel slovacii, polonezii… Asemeni lui Traian Brad de la Poplaca și fratelui său Romi din filmul Profetul, aurul și ardelenii. Anonimi. Unii au rămas acolo, alții s-au întors cu bani, cu care au cumpărat pămînt și perechi de boi, mai tîrziu chiar mașini de treierat. Nu au tocat banii, ci i-au investit. Au venit și cu alte schimbări de mentalități, care s-au cam pierdut. A venit războiul, comunismul…
C.T.: Cum a ajuns CFR-ul o firmă după care îți puteai potrivi ceasul?
R.M.: Prin seriozitate, cel puțin așa ne place să credem. Deși, dacă ar fi să-l ascultăm pe Caragiale… Dar, la modul serios, pe la 1870-1900 societățile de căi ferate de peste tot (inclusiv CFR-ul) erau mari promotoare ale modernizării. Nu doar a transporturilor, infrastructurii și comerțului, ci și a mentalităților. Nu întîmplător în gări erau amplasate peste tot ceasuri. Pe fațada gării, în hala de primire, în sala de așteptare, pe peroane… Nu numai ca pasagerii să nu piardă trenul (ca Proștii lui Rebreanu – e drept, aceștia l-au pierdut din alte motive), ci deoarece calea ferată presupune o mare rigoare a timpului. Trenul circulă după ceas, pentru că, dacă întîrzie, provoacă întîrzierea următoarelor trenuri… În multe localități prin care trecea calea ferată, ceasul din gară este primul ceas amplasat public. Iar Mersul trenurilor, tipărit an de an și publicat adeseori și în ziare, contribuia la dezvoltarea acestei rigori a timpului.
C.T.: Ce părere ai, ca istoric, despre decăderea CFR-ului, cînd n-o ducem bine nici cu drumurile, nici cu transportul pe apă?
R.M.: Decăderea CFR-ului… Din punctul meu de vedere, este una din cele mai mari pierderi suferite de România după 1989. Poate cea mai mare, date fiind consecințele care vor mai dura ani buni. Deși nu cred în teoriile conspirației, aproape cred că CFR-ul a fost lăsat (și ajutat) să moară (să se chinuie, vorba cîntecului) intenționat, de o „salbă“ de factori de răspundere (de la miniștri ai Transporturilor la directori CFR și alții – știu ei mai bine), pentru că transporturile rutiere erau mai atractive și de acolo se putea pompa mai mult. Nu fac aici comparații cu căi ferate SF din Japonia sau chiar din Europa, unde trenurile merg cu 300 km/oră cînd au zile proaste, dar mi se pare o glumă tare amară ca pe unul din excepțional de puținele tronsoane de cale ferată din România, unde trenul poate merge cu 160 km/oră (amețesc cînd mă gîndesc la viteza asta, despre Coana Mița ce să mai zic…), ăștia să bage la tractare o locomotivă care merge cu maximum 80 km/oră. Ce să mai spun, cînd merg la gară și pot arăta cu mîndrie familiei, colegilor sau studenților locomotive pe ale căror plăcuțe de identificare scrie (tot cu mîndrie) anul meu de naștere – 1974? Și nu, nu sînt locomotive expuse, ci locomotive în funcțiune. Anii trecuți am văzut un Diesel Electric din 1969. Halucinant. De fapt, idealul muzeului modern este ca acesta să fie viu. Din păcate, căile ferate la noi au ajuns un muzeu viu care trage să moară. Și nu numai materialul rulant, ci și clădirile gărilor (unele excepționale opere de arhitectură!), peroanele, depourile…
C.T.: Există azi un echivalent european al Karlsbadului de odinioară?
R.M.: Cred că el însuși. Doar că astăzi se numește Karlovy Vary. Mai sînt și altele, dar sînt aceleași stațiuni balneare celebre și la 1900 sau la 1930… Baden, Baden-Baden, Bad Kissingen, Spa, Vichy, Bath sau o altă stațiune din Cehia – Mariánské Lázne (vechiul Marienbad). Întrebare-provocare: cînd ați fost ultima dată la Băile Herculane? Atît.
C.T.. Nu merg „la băi“. Să trecem. Cărțile tale sînt pline de ilustrații, de la fotografii vechi la cărți poștale ilustrate. Hobby de familie?
R.M.: Fotografiatul este un hobby de familie, dar nu are legătură cu Samoilă Mârza. Acest hobby vine dinspre jumătatea mea slovacă, tot de acolo vin și primele piese ale colecției de cărți poștale vechi. Cărți poștale vechi, bancnote, timbre, afișe, ilustrații de carte, gravuri, fotografie istorică – istorie 100%.
C.T.: Cînd nu ne convine de noi, zicem că sîntem balcanici, altminteri susținem țanțoș contrariul. Ciudat, nu?
R.M.: Da, cam așa. Mîine plec într-o expediție documentară în Balcani și de cîteva zile mă gîndesc la o idee: atunci cînd ajungem pe la Porțile de Fier și ne pregătim să trecem Dunărea (cu mașina), să-i introduc pe colegii mei de expediție în problematica Balcanilor provocînd o dezbatere despre ce sînt Balcanii și de unde pînă unde sînt Balcani. Cît despre a fi sau nu balcanic, eu personal mă consider central-european, dar în același timp sînt un mare fan al Balcanilor. Dar asta nu mă face balcanic. Deși, recunosc, sînt un împătimit al micilor, indiferent că-i mănînc în Oserul din Cluj sau la Durrës în Albania. Până la urmă, nici Europa Centrală n-ar fi ceea ce este fără Balcani, nu? Important este să privim lucrurile cu mult umor.
Splendid! As zice .ca am si eu un „desteptator” Junghans CFR, dar care e .ca si CFR de azi, are toane, trebuie reparat des etc