Valeriu Pantazi avea 30 de ani în 1970, cînd l-am cunoscut, şi nu lucra nicăieri. Considera că un scriitor nu trebuie să muncească decît la opera lui, asta ocupîndu-i tot timpul. Aşa că nu muncea şi gata. Făcuse liceul la Buzău, apoi Şcoala de drumuri şi poduri din Bucureşti, o instituţie foarte serioasă, cu o veche tradiţie, fiind înfiinţată în 1851 de Ştirbei Vodă. După aceea a făcut trei ani la Institutul Pedagogic, secţia pictură, dar n-a apucat să-şi dea diploma fiind exmatriculat pentru „huliganism“, un cuvînt care pe vremea aia putea să însemne orice.
Publicase în 1961 o poezie în revista Luceafărul, luase bani frumoşi pe ea şi întîmplarea asta l-a făcut să-şi schimbe toate planurile: urma să fie poet. Şi ca orice poet serios, trăia ca un boem. În ’70 locuia pe strada Sfinţilor, într-o cămăruţă de 3 pe 4 de la subsolul unui bloc. Alături de el, într-o cameră mai mare şi mai cochetă, stătea iubita lui, poeta Iolanda Malamen. Aceasta, studentă la Iaşi la Facultatea de Medicină Veterinară, venise la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe culoarele revistei Luceafărul pe Pantazi, care a convins-o să lase Iaşiul baltă şi să se mute în capitală, unde un poet avea mai multe posibilităţi de afirmare. Zis şi făcut. Şi ea împărtăşea părerea lui că un poet nu trebuie să muncească şi şi-a convins tatăl, nu mai mult decît onorabil medic din Ploieşti, s-o întreţină pînă cînd avea să ajungă o mare poetă. Cum şi pe mine mă întreţinea taică-meu, nu mai mult decît onorabil cizmar bucureştean, m-am împrietenit repede cu cuplul Pantazi-Malamen. Dimineaţa scriam, iar serile le petreceam cu ei. Serile şi de multe ori şi nopţile. Spre deosebire de adevăraţii boemi, noi nu beam alcool. Cafea, ţigări Virginia roşii şi discuţii nesfîrşite despre literatură. Ne asista Flopsy, căţeluşa baset a Iolandei.
