9 iunie
Dragă jurnalule, oare de ce românii nu vor să priceapă că-mi vine greu să-mi dau demisia? Păi, în primul rând, cine mi-o scrie? Dacă o copiez de undeva, că de ce-am copiat-o? Dacă rog frumos pe cineva să mi-o redacteze, o să sară lumea că de ce n-am scris-o eu. Nu e bine nicicum. Cred că cel mai înțelept din partea mea e să aștept o nouă variantă de ChatGPT, care să-mi scrie o demisie cum n-a mai văzut nimeni până acum. O demisie ireproșabilă ortografic, fără nici o greșeală, expresivă și plină de emoție ca o poezie de Eminescu. O să le dau multora peste nas cu demisia mea. Poate chiar la propriu. În teatrele de operațiuni, am fost instruiți să folosim cam orice pe post de armă.
Cum ziceam, îmi vine greu să-mi dau demisia, pentru că nu știu unde în altă parte o să găsesc un guvern pe care să-l conduc. Poate că ar trebui să vorbesc cu președintele Iohannis să înființeze o țară special pentru mine. N-am pretenții, poate să fie oricât de mare, important e să fie stat independent, recunoscut internațional și membru ONU. Dacă are echipă națională de fotbal, eu sunt mulțumit. O să-l rog pe Klaus să întrebe, prin desele lui călătorii, dacă nu s-a scos cumva la concurs vreun post de premier. Sincer, nu mă interesează nici măcar continentul. Ba chiar aș prefera Oceania, pentru că m-ar pune la o distanță sigură de glumele răutăcioase ale românilor.
11 iunie
Cred că am găsit soluția ca să nu-mi dau demisia. O să pretind că mi-am pierdut pixul și că nu mai am cu ce să o scriu. O să mai spun și că ăla e pixul meu norocos și că nu semnez nimic în lipsa lui, pentru că-s un tip tare superstițios. Iar superstiția mea principală în legătură cu acel pix este că tot ce semnez în lipsa lui mă face să pierd puterea și să nu mai fiu prim-ministru. Sigur mă vor înțelege colegii de coaliție.
