S-a găsit UE la Hotel Cișmigiu

Nori negri și groși se strângeau deasupra Bucureștiului duminică seară. Aveam timp să-i observ din depărtare, de pe enervantul și aglomeratul DN1. În mai puțin de trei ore, votul se încheia. Din unghiul meu, nu era un semn prea bun. La intrarea în oraș, deja ploua torențial. Tensiunea creștea, veștile de la alegeri nu erau chiar cele mai bune. Dar în ora petrecută la semafoare, cerul s-a luminat și a apărut un curcubeu mare, cam cât ăla din 2002, de la discursul lui George W. Bush din Piața Revoluției.

Stai să vezi că vin gheii la putere. O să ne subjuge curcubeul, e semn de la Dumnezeu, mi-am zis. Înveselit brusc, am ajuns acasă și am dat drumul la televizor. După un tur de onoare al tuturor posturilor de știri, m-am oprit la patrioții mei preferați de la Realitatea Plus. Discursurile și fețele acelor oameni, în momente de criză, sunt cel mai sigur mod de a afla dacă se întâmplă ceva bun sau rău în țara asta. La cât de cătrăniți i-am găsit, în frunte cu Anca Alexandrescu, această doctorița Plușica pentru oameni mari și slab înzestrați intelectual, sigur urma să se întâmple ceva bun.

N-a mai durat mult și s-au dat primele rezultate. Anca Alexandrescu parcă fusese prinsă copiind la examen. Dar nu am sărit în sus de bucurie. Nu am simțit nimic în afară de liniște. Parcă mi-a scăzut și presiunea pe care o tot resimțeam în cap de câteva zile. Emoții că scorul poate fi întors până dimineață mai erau, dar pe măsură ce veneau noi date, liniștea mă cuprindea tot mai mult. Când scorul a devenit suficient de clar, după ce Simion însuși și-a recunoscut înfrângerea, fără vreun plan, fără vreun gând, am urcat în mașină și am plecat spre sediul de campanie al lui Nicușor, de unde televiziunile transmiteau imagini cu mii de oameni.

Am parcat în fața Băncii Naționale, acolo unde ar fi trebuit să fie șef avocatul Piperea, dacă ieșea Simion președinte, și am mers pe jos până la Hotel Cișmigiu. Străzile erau blocate de Poliție, mulțimea curgea pe bulevardul Regina Elisabeta spre Primăria Capitalei. Oameni normali, cu lumină în ochi, îmbrăcați în haine din secolul nostru, cu steaguri ale României și UE, curcubeie, pancarte, mulți tineri, familii și mii de fețe neschimonosite de ură și prostie. De obicei, masele mari de oameni și freamătul mulțimilor, scandările și energia colectivă îmi dau o stare euforică. De data asta, însă, liniștea cu care am plecat de acasă nu m-a părăsit nici un moment. Vedeam în ochii acelor oameni bucuria simplă de a nu trăi cu frică. După ce au votat pentru continuarea drumului României alături de Europa, cetățenii decenți ai Bucureștiului au ieșit ca la o revedere cu colegii de facultate. M-am strecurat cât mai aproape de balcoanele Hotelului Cișmigiu, de unde făceau cu mâna Nicușor și oamenii lui din campanie, și nu am auzit o înjurătură, nu mi-au fost agresate urechile de nici un răcnet străbun. Am ajuns în mijlocul unei adunări vesele și libere. Mi s-a părut un mic triumf al bunului-simț în lupta crâncenă cu mârlănia suveranistă care a contaminat aproape jumătate din țară. M-a surprins plăcut că la Hotel Cișmigiu nu l-am văzut pe Tudor Chirilă sau pe alți învățători care să ia cuvântul. De fapt, cred că, în afară de noul președinte și de Dominic Fritz, nu am recunoscut pe nimeni la balcoanele alea. Și ăsta e un lucru bun. Când „consacrații“ nu confiscă bucuria oamenilor, e semn de schimbare în bine și motiv de optimism. La întoarcere, aproape de intersecția cu Calea Victoriei, un nene mai dezorientat m-a întrebat ce e cu lumea aia multă. I-am răspuns ca pe vremuri: „S-a găsit UE la Hotel Cișmigiu“.

M.T.