Ne plîngem prin postări sau comentarii amare pe Net de calitatea educației, de procentele scăzute de promovabilitate ale generațiilor actuale, de problemele grave ale sistemului public de învățămînt. Nu realizăm că, de fapt, sînt doar niște chestiuni relativ simple de organizare, evaluare și control, comparativ cu cît de greu era odată să spargi bezna din mințile oamenilor. Ca să înțelegem asta, ar trebui să ajungem cu toții la școală. La Prima Școală Românească din Șchei, fostul cartier românesc al Brașovului medieval.
Atestată documentar la 1495 (neoficial, existența sa are vreo cîteva decenii în plus), Prima Școală Românească, astăzi muzeu, așteaptă vizitatori în clădirea cu etaj din curtea bisericii ortodoxe Sfîntul Nicolae, considerată pe bună dreptate de comunitatea locală drept catedrala românilor din Țara Bîrsei. S-a înființat ca orice altă școală, pe lîngă o biserică: doar personalul clerical avea pe atunci timpul necesar ca, între slujbe și rugăciuni, să învețe și carte (acesta e, probabil, motivul pentru care învățătorii se mai numesc și dascăli). În acele vremuri în care majoritatea covîrșitoare a populației era analfabetă, educația, chiar și elementară, însemna un lux pe care foarte puțini și-l puteau permite. Pentru că erau și mai puțini cei care abia cunoșteau cîte ceva pentru ei, darămite să-i mai instruiască și pe alții, deci costa enorm să-i angajezi copilului un preceptor, un fel de profesor particular care să-l inițieze, acasă, în tainele descoperite ale lumii. Omul de rînd știa doar să socotească pe degete, cît să nu fie înșelat în tîrg, afla chestii din gură în gură, de la crainicul cetății, și învăța din exemplele date cu ceilalți, fie la festivitățile de avansare în rang, fie la execuțiile publice.
Aici, în tinda bisericii Sfîntul Nicolae, lîngă instrumentul omonim al pedepselor lui Creangă de mai tîrziu și printre cărți bisericești, cam singurele manuale disponibile (multă vreme, doar în alfabet chirilic; pînă la final de secol XVIII – în Transilvania, pînă la Mica Unire – în Principate), a apărut, deci, prima școală cu predare în limba română (în celelalte se învăța în slavonă, greacă sau latină). Elevii săi erau copiii de 7-14 ani (sau chiar de 16-18 ani, veniți din sate mai îndepărtate) ai familiilor românești de meșteșugari din zonă, care învățau cititul, scrisul cu condeiul pe tăblițe cerate și religia, îndrumați sever de un preot. Cursurile durau cîteva luni sau cîțiva ani, cam cît timp aveau părinții bani sau produse de dat: taxele școlare au fost imense în Transilvania, pînă mult încoace, la Unirea cu Regatul, care introdusese învățămîntul gratuit și obligatoriu încă de pe timpul lui Cuza. (De exemplu, pe la 1880, unchiul lui George Coșbuc plătea pentru înscrierea nepotului la gimnaziul de la Școala Ardeleană Năsăudeană 120 de florini, echivalentul valoric a trei care cu boi – o avere pentru mulți dintre românii vremii.)
Mutat temporar în Casa Barac, vecină cu biserica, pentru lucrări de restaurare și igienizare, muzeul a revenit de anul acesta în clădirea-monument originală. La parter, după accesul în holul amenajat etnografic, cu vatră, icoane pe sticlă și obiecte casnice ale Șcheiului medieval, se intră mai întîi în stînga, în sala de clasă botezată cu numele cunoscutului culegător de folclor Anton Pann, pentru lecția de istorie locală, ascultată din băncile din lemn cu toc și călimară de cerneală în care se înghesuiau învățăceii. Apoi, școlarii prezentului se mută dincolo, în Sala „Diaconul Coresi“, în care, la o replică a tiparniței folosite de marele cărturar, preotul-ghid face o demonstrație a procesului de imprimare: literele mobile fixate în cadru se ungeau cu tușul-pastă cu pigmenți vegetali, iar foaia de hîrtie era presată pînă se transforma în pagină. La etaj, înainte de mutare, erau expuse produsele finale, exemplarele cele mai valoroase ale colecției de cărți și documente vechi – un adevărat regal pentru bibliofili.
Istoricul acestui lăcaș de spiritualitate românească e marcat de două evenimente majore pentru cultura autohtonă. Între 1556 și 1588, Diaconul Coresi tipărea aici primele cărți în limba română, iar în mai 1848, dascălul Gheorghe Ucenescu aplica linia melodică compusă de Anton Pann poeziei lui Andrei Mureșianu „Un răsunet“ și îi ieșea „Deșteaptă-te, române!“, făcînd astfel din Prima Școală Românească și Casa Imnului Național.
P.S. În partea dreaptă a intrării în biserică atrage atenția un mormînt închis cu o placă din marmură neagră. Este cel al fostului ministru de Externe Nicolae Titulescu (1882-1941), unul dintre cei mai educați diplomați pe care i-am avut.
9 vizualizări
